Povestea unei tinere care și-a găsit salvarea la Alcoolicii Anonimi: «Mi-era frică să nu mor dacă nu beau»
“Sunt Alexandra şi sunt alcoolică”. Aşa îşi începe povestea o tânără din Călăraşi care de doi ani nu a mai pus strop de băutură în gură. Se află în perioada de recuperare, după 9 internări la spitale de psihiatrie din Capitală, timp în care s-a luptat cu demonii băuturii. Ajunsese să consume numai tărie zi şi noapte şi chiar să facă împrumut la bancă pentru a-şi asigura porţia zilnică de coniac.
Am întâlnit-o la una dintre şedinţele Grupului Reintegrarea din Călăraşi, afiliat la Asociaţia Alcoolicilor Anonimi din România, povesteşte corespondentul adevarul.ro. Aici, pe malul Borcei, mai mulţi alcoolici se adună săptămânal la şedinţe de grup pentru a-şi povesti experienţele, pentru a reuşi să meargă mai departe. Hotărâtă, sinceră coerentă, Alexandra, în vârstă de 42 de ani, de profesie economist, povesteşte dezinvolt cum alcoolul i-a făcut viaţa un coşmar. E o mână de om. Fragilă, delicată, nici nu ai bănui cu ce probleme s-a confruntat. A avut bunăvoinţă şi a cerut ajutor, iar acum îi mulţumeşte în fiecare zi lui Dumnezeu că este în viaţă. Este în perioada de abstinenţă de 2 ani şi viaţa ei a revenit la normal. „Cred că totul a început pe fondul unor probleme personale şi ca să-mi acopăr emoţiile am început să consum. Puţin câte puţin în fiecare zi, timp de 3 ani. După această perioadă a început consumul necontrolat, des şi mult, noapte şi zi, zi şi noapte. Tatăl meu a fost alcoolic, trăisem o astfel de traumă, dar până la 30 de ani nu am consumat deloc”, povesteşte tânăra.
“Când ai o astfel de boală, nimic nu mai contează. Nici câţi bani se duc pe băutură, nici că cei apropiaţi ţie suferă. Nu te mai bucuri de nimic. Aveam în casă rezerve de băutură, totul ascuns, pentru că asta face un alcoolic. Beam tot timpul. Mi-era frică să nu mor dacă nu beau, dar aceeaşi frică o simţeam şi când beam. Banii nu mai contau. Mă împrumutasem la bancă, aveam card ca nu cumva să rămân fără bani de băutură“, spune Alexandra.
Pentru cei care încă mai simt lipsa alcoolului, Alexandra dă un sfat: “Nu uita ultima beţie şi cât ai tras de pe urma ei”. Pentru majoritatea celor prezenţi, ultima beţie a fost cea care i-a adus la grup. Întâi la un spital, unde au trecut prin recuperarea fizică şi apoi la întâlniri, unde se face, pe viaţă, recuperarea psihică. Pentru că există două componente ale bolii, una fizică şi una mentală. Sevrajul fizic dispare în maximum zece zile sub supraveghere medicală. La întâlnirile de grup, alcoolicii îşi rezolvă obsesia de a bea. Alexandra îşi aduce aminte că trezitul noaptea devenise un coşmar, pentru că totul se rezuma la băut. Nu putea să plece dimineaţa la serviciu fără să bea. Începea la 2, 3 dimineaţa, iar cele 8 ore de program erau un chin. „Nimeni nu a ştiu cu ce problemă mă confrunt. Sigur că eram nervoasă, irascibilă în timpul programului, dar niciodată nu am băut la birou. Rezistam până la sfârşitul programului”, spune Alexandra.
"Fata mă îngrijea, mă ruga să nu mai beau". Cel mai mult a suferit familia ei. Acum, soţul şi fiica merg la terapie. „Nu vreau ca fata mea să ajungă un adult traumatizat. Îmi pare rău de tot ceea ce a trăit. Se inversaseră rolurile la noi: ea era mama, eu copilul. Mă îngrijea, mă ruga să nu mai beau...”, spune femeia. Acum e fericită că poate să-şi trăiască din nou viaţa.
