Orașul din Deltă cu 100 de locuitori: «Şi Dumnezeu ne-a uitat în capătul ăsta de ţară»
Peisajele idilice din Deltă se împletesc cu viaţa grea a localnicilor. Traiul lor este departe de a fi paradisul ce-i înconjoară. În special pentru oamenii uitaţi în satele izolate peste care timpul parcă n-a trecut. Caraorman este o limbă nisipoasă de pământ care adăposteşte 100 de suflete.
Apă cât vezi cu ochii, sălcii plângătoare, nuferi de toate culorile şi specii de păsări pe care nu le mai ştii pe nume. Hoteluri luxoase şi chef de vacanţă. Tocmim un barcagiu şi lăsăm în urmă hotelul nostru de trei stele, Gulliver Delta Resort din Uzlina cu destinaţia cel mai izolat sat din zonă. Imediat aflăm că valurile ne vor purta în următoarea oră spre Caraorman, aflat la 30 km distanţă de Murighiol. “Este cea mai veche aşezare din Deltă, are vreo 700 de ani şi trăiesc aici ucrainieni. Se întinde pe 3,5 km şi are o lăţime de 500 m”, ne explică Trofin. Peisajul idilic ne poartă până aproape de sat. Cu cât suntem mai aproape de mal, cu atât frumuseţile dispar.
Betoane monstruoase te întâmpină la intrarea în sat. Sunt ruinele a ceea ce trebuia să fie pe vremea lui Ceauşescu fabrica de nisipuri cuarţoase. N-a funcţionat niciodată. Blocurile ridicate pentru cei care urmau să muncească aici sunt părăsite. Acoperişurile stau să cadă. Coborâm din barcă curioşi să-i cunoaştem pe oamenii izolaţi ai Deltei. Primii care ne întâmpină sunt câţiva măgăruşi. Se uită curioşi. N-au mai văzut chipuri noi de mult timp. O luăm pe uliţele croite prin nisip, cu case frumoase, ce încă mai păstrează tradiţia locului. Multe sunt albe, cu decoraţiuni albastre şi acoperiş de stuf şi grădini pline de flori. Dăm însă şi de multe case părăsite. Nici ţipenie de om şi e o linişte mormântală! Zărim un bătrânel cu desaga la spinare. Mic de stat, Gheorghe Ivanov se opreşte şi ne salută zâmbitor. “Bine aţi venit la noi”, ne urează săteanul care ne priveşte cu sfială. Are mâinile tăbăcite de muncă şi ţine în ele un telefon mobil. Nu ştie să-l butoneze, doar să apese “pe verde” atunci când îl sună copiii plecaţi “la civilizaţie”. La 83 de ani încă mai lucrează pământul şi creşte animale. “Viaţa noastră aici e tare grea. Ne zbatem să supravieţuim înconjuraţi de ape. Nu avem apă potabilă, iar de multe ori bem din Dunăre. Avem un singur magazin în sat, dar iarna nu are tot timpul alimente. După ce proviziile se termină, facem foamea până în primăvară. Aşa e la noi”, ne spune bătrânelul. La birt apar primii săteni. E duminică, iar după slujbă merge un păhărel. Nea Marin este înţeleptul satului la cei 86 de ani ai săi. Priveşte resemnat la apele ce-l înconjoară. Alături de el se aşază câţiva tineri. Fiecare îşi spune oful. “Suntem uitaţi în Deltă. Drumul este neasfaltat, nu avem canalizare şi Internetul nu prea ajunge la noi. Suntem prinşi în timp în acest capăt de lume”, povesteşte Cătălin. Din cei 450 de locuitori pe care-i avea odată Caraormanul au mai rămas în jur de 100. Ceilalţi şi-au făcut curaj şi au părăsit locul natal.
Mai sunt zece copii în tot satul: cinci merg la grădiniţă şi alţi cinci la şcoală. Antonio nu a fost înscris anul trecut la grupa zero pentru că nu mai era nimeni de vârsta lui, aşa că trebuie să aştepte până la toamnă. Aleargă singur prin nisip şi se fereşte de noi. Anca, mama lui, spune că a crescut sălbatic. “Aici nu poţi fi altfel. Nu avem un parc, un cămin cultural, nimic”. Doru apare călare pe armăsar şi se opreşte ca să ne arate dispensarul. Are lacătul pe el. “Acum zece ani a fost inaugurat, dar niciodată nu a funcţionat. Dacă ne îmbolnăvim, murim până vine salvarea pe apă”, se aude bărbatul de 30 de ani. În Delta Dunării trăiesc 27.000 de suflete, iar mai mult de jumătate au aceeaşi soartă ca şi confraţii de la Caraorman.
