EXCLUSIV Ștefan Hrușcă: ”Adrian Păunescu mi-a schimbat destinul! Fără acest episod, cred că eram şi acum învăţător”
Ștefan Hrușcă (57 ani) a oferit în exclusivitate pentru Click! cel mai sincer interviu al artistului. ”Colindătorul” nostru a vorbit deschis despre copilărie, dar și despre familia sa. A explicat ce l-a determinat să se stabilească în Canada și cum i-a schimbat destinul, Adrian Păunescu. Citiți mai jos interviul integral oferit de Ștefan Hrușcă!
Când vii acasă, reuşeşti să revezi satul copilăriei?
De fiecare dată când vin acasă, mai întâi merg la Ieud şi la tata, dar acum, nu am putut. Satul copilăriei, e locul unde mă întorc de fiecare dată, ca la rădăcina mea. Și faptul că îl am pe tata acolo, acasă, încă… Am pierdut o soră, cea mai mare, după care a plecat mama. Am o soră la Bucureşti şi una la Timişoara. Acum tata e la Timișoara, a avut un mic accident şi l-a luat sora mea să-l cocoloşească. Chiar dacă face 86 de ani pe 16 decembrie, el acum o lună s-a urcat în măr să scuture merele. Nu-mi vine să cred! Și-a avut un mic accident, a căzut pe scară, aşa că i-am spus: “Altădată să nu te mai prind pe scară şi în copaci!”
Ce pozne ai făcut în copilărie? Toţi copii au făcut năzbâtii…
Pozne… Am făcut tare multe. Vreau să spun că, cea mai cumplită dintre ele a fost la vârsta de 5 ani. Am furat nişte chibrituri şi am dat foc la nişte paie, că mi se păreau că arată foarte frumos. Paiele alea erau pe un coteţ, unde erau doi porci şi, a trebuit să vină pompierii, să nu ardă porcii acolo. Şi am luat o mamă de bătaie… A fost prima păţanie a copilăriei.
Cu siguranţă eşti cel mai mare colindător al României. Sunt curioasă dacă în copilărie ai fost la colindat?
De ce spui, cu siguranţă?
Pentru că eşti aşteptat şi, parcă nu e Crăciun fără să vină Hruşcă să ne colinde. Să nu auzi un colind de-al tău e ciudat…
Da, la alţii nu li se pare ciudat. Poate pe unii chiar îi deranjează, dar eu am spus de fiecare dată, că vin acasă cu mare drag, la concertele de colinde, pe care le fac, pentru a-i colinda pe cei care mă aşteaptă, şi cei care doresc să mă asculte. N-am vrut pe nimeni să plictisesc sau să deranjez, dar ştiu, colindul, aşa cum îl cânt eu, a adus un pic de bucurie în sufletele spectatorilor şi, de aceea am venit acasă.
Întotdeauna o să fie 2-3 cârcotaşi…
Sunt cei care preferă altceva… dar eu respect absolut toate genurile muzicale, care au apărut după 90. Sunt convins că merită să-şi aleagă fiecare ceea ce consideră… muzica în care se regăsesc.
Colindul, în schimb este pentru mine, un cântec, pe care l-am ascultat de la naştere. În Postul Crăciunului numai se colinda acolo la Ieud. Și iată că am crescut cu el, m-a pătruns şi m-a dominat toată copilăria, l-am purtat cu mine ani de zile şi de abia din 90 am putut să-l înregistrez. Pentru că vreau să spun că, nu aveam de gând să înregistrez colindele, dar m-a sunat dl. Enigărescu, pe atunci director la Electrecord. Era în plină vară-n-o să uit niciodată- şi mi-a zis: “Ştefane, ştiu că ai nişte colinde frumoase, hai să le înregistrăm”. Eu le înregistrasem înainte de 89 pe o casetă pirat, bine că nu am avut probleme. Colindele au existat şi s-au cântat dintotdeauna, în Maramureş. N-a contat niciodată cine era primar sau ce directive erau să nu meargă lumea la biserică sau la colindat.
Dar tu ai concerte şi în America… Familia te așteaptă acasă, de sărbători.
Întotdeauna am concerte şi acolo. Anul acesta, am numai în ţară, ca nu cumva să se supere lumea, şi cei care mă aşteaptă; cu o singură excepţie, concertul de Crăciun de la Toronto, din 25 decembrie. Aşa că, drumul meu e chiar în Ajun, pe 24, ajung la ora 17.30, seara stau cu familia.
Soţia ta cu ce se ocupă?
Lucrează în IT la o bancă în Toronto, are foarte mult de lucru şi acum este cu atât mai greu. Fiind eu plecat, trebuie să fie şi cap de familie, luna asta. I-am spus fiului meu, să-i mai uşureze din muncă… E mai delicat, până ajung înapoi.
Copiii îți calcă pe urme?
Andra are 13 ani, iar Ştefan, fiul meu are 22. Amândoi cântă, dar Andra a zis: “Tata vreau să urc pe scenă, să fiu ca tine”. Şi asta mi-a dat aşa o mare bucurie, pentru că degeaba împingi copilul dacă el… Dacă ai dorinţa, aşa cum am fost eu, reuşeşti. Nu am crezut niciodată c-o să ajung să cânt pe scenă alături de Alifantis, Socaciu, Şeicaru, de Vintilă, care era legendă pe vremea când eram în liceu, de Mircea Florian sau de Tudor Gheorghe, Iris… şi iată un învăţător de la Borşa în 81 a ajuns pe scena cea mai mare la acea vreme: Cenaclul Flacăra al lui Adrian Păunescu.
Nu-ţi lipsesc acele vremuri?
Ba da. Şi tot am în pregătire şi adun notiţe şi tot scriu, deapăn amintiri, le notez pe caiete, pentru că vreau să scot o carte de amintiri din acea perioadă. A fost o experienţă unică, a fost momentul care mi-a schimbat destinul. Cenaclul Flacăra mi-a schimbat destinul! Fără acest episod, cred că eram şi acum învăţător la Borşa, la Şcoala nr.1 Gară!
Când ai cântat prima dată la chitară, instrumentul care ţi-a adus atât de multe satisfacţii?
Eram la liceu când am pus mâna pe chitară şi nu aveam bani să cumpăr una, pentru că era 300 de lei şi mi se părea scumpă, la acea vreme. Eu primeam de la părinţii mei banii ăştia, să plătesc internatul, dar în liceu aveam un coleg care ţinea chitara într-un dulap la şcoală. De multe ori mergeam la ore mai repede… pur şi simplu furam chitara, şi încercam să cânt ca el. Atunci a fost prima dată, când am pus mâna, pe o chitară!
Dar prima chitară când ai avut-o?
După primul festival, cel de la Sighetul Marmaţiei, la care am participat, mi s-a dat una, drept premiu. Se ştia că nu am chitară… Era una făcută la Hora, la Reghin şi a fost prima mea victorie. Şi am zis, am în sfârşit, la ce să cânt!
Te-ai gândit să reiei colaborarea cu Vasile Şeicaru?
A fost o vreme când ne-am gândit la asta. Ultima dată ne-am văzut prin 2000, de atunci, nu ne-am mai întânit. Vara vin periodic, pentru înregistrări, câte două luni. De aceea, nici nu ştiţi, şi spuneţi că vin numai de Crăciun.
În vară ai cântat la Sighet…
Am fost la Festivalul de la Sighet, unde am câştigat în 74. Au reluat festivalul şi a fost a doua ediţie, vara asta. M-au chemat şi maramureşenii din Ucraina şi am trecut și la ei în Slatina, de unde cu doi ani în urmă, am cules nişte colinde, care se regăsesc, pe ultimul album. Aici sunt oameni care, din păcate, au rămas vitregiţi de ţară, o grămadă de ani. Nu au mai apucat să treacă graniţa, decât după 90. Le era foarte greu. Ei se înţelegeau, doar ţipând unul la altul, peste Tisa. Aveau rude, care rămăseseră, pe partea cealaltă…
La tragedia care e în Ucraina… sunt foarte afectaţi. Nu ştiu cât se spune despre ei, dar am nişte prieteni… şi unul dintre ei e preşedintele Asociaţiei Transcarpatica de la Slatina. Şi el şi alţii, mi-au spus… “Vor să ne ia să ne ducă pe front, dar e problema lor, de ce să suferim noi? Nu e problema noastră”. Bine, ei fiind cetăţeni ucraineni au primit şi ordin de mobilizare. Și așa, un om de 50 şi ceva de ani e hăituit de ideea, că trebuie să meargă pe front. Mi se pare o tragedie uriaşă, ce se întâmplă acolo, cu ei!
Îţi este vreuna dintre piese mai mult la suflet?
Te referi la creaţie?
Da.
Rămâne ”Rugă pentru părinţi”, indiferent că îmi place ”Copacul cu flori”, ”Vara promisă”, ”Baladele”- ultimele care le-am făcut cu George Ţărnea… ”Ruga” rămâne cea mai apropiată sufletului meu. Pentru că, de acolo am pornit totul. Dacă nu o realizam… Dacă nu mă retrăgeam atunci în 82 la Sinaia, la Casa de Creaţie cu Adrian Păunescu pentru 3 zile, când am scris 3-4 piese în trei zile şi trei nopţi: Ruga pentru părinţi, Poziţia de drepţi (am renunţat la ea pentru că nu mi s-a potrivit deloc şi nici melodia nu am reluat-o), ”Sacra banalitate”… Lucram noaptea. În momentul în care am realizat a doua zi, am zis, piesa asta o să ajungă mare, eu o simt. Într-adevăr, într-o săptămână a urcat în topuri. Toată lumea o căuta, şi o cerea.
Ca dovadă că o cânţi de ani de zile şi a rămas la locul ei.
Datorită versurilor lui Adrian Păunescu a prins şi a rezistat. Dacă o melodie bună nu e dublată de un vers bun, care se transmite… E ca o formulă şi dacă nu se respectă, s-ar putea să nu aibă sorţi de izbândă.
În 91 te-ai stabilit în Toronto. Ce te-a determinat să faci pasul ăsta? Bănuiesc că nu a fost uşor? Sau a fost?
Nu a fost ușor, nu. E o dramă ce se întâmplă în sufletul omului, sunt covins că la niciun compatriot, nu s-a întâmplat să nu aibă dorul şi durerea înstrăinării. În 90, după evenimentele acelea, toţi vroiam o gură de aer, după care tânjeam, care întârzia să vină. Eu aveam o vârstă şi urma să mă căsătoresc. Eram deja a treia oară în Canada… Mi-am dat seama de starea de lucruri dintr-o ţară normală, care nu era aşa de agitată. Nu mai spun că am avut şi un incident destul de neplăcut, când a fost mineriada, şi nici nu vreau să-mi mai aduc aminte. Era să păţesc ceva rău, şi cred că şi asta a cântărit să hotărăsc să rămân acolo. Plus că apoi s-au născut copiii, şi am avut nevoie de o perioadă de linişte.
Un mesaj pentru români la sfârşit de an...
Să ne revedem sănătoşi de fiecare dată, şi cu aceeaşi bucurie… În rest, până ne revedem o să trecem la un alt preşedinte pe care l-am votat, să fim mai buni unii cu alţii, şi să încerce să înţeleagă, că viitorul depinde numai de ei. Să credem în forţele care le avem, să nu aşteptăm de la nimeni. Și când nu ni se dă, să cerem. Bate şi ţi se va da!