Dragă Dumitru Fărcaş,
Azi sunt 30 de zile de când te-ai dus dintre noi. Și eu, unul, nu pot să-ți scriu ca unui dispărut. Să te trec la rubrica ”In Memoriam”. NU pot! Să nu-ți mai spun ce mi s-a-ntâmplat. Eu din 30 iulie am intrat de urgență-n spital. Am suportat o operație, am fost în alte lumi. Am rupt orice legătură cu cele reale. 14 zile la Reanimare în Spitalul de Urgență Sf. Pantelimon-București. Mulțam celor de acolo… Repet, eram în alt univers în care nu aveam nici o informație de pe lume. Trăiam orizontal într-o SUB-Realitate crezând că așa e… dincolo.
Mi-am mai revenit spre finele lui august. Când am luat legătura cu colegii de la Click!. Ce mai e pe lumea asta? Ce să mai scriu, am întrebat. Păi, despre Mitru Fărcaș! Dar, ce a făcut Mitru? A decedat, nu știți?! Nu-ți imaginezi urletul meu… Deși vestea asta a picat pe fondul unei resemnări ale mele privind destinul fiecăruia. Căci am fost pregătit ca Eu să mă duc Acolo. Durerea mea e uriașă, Mitre. Nu cea din boală; durerea mea că nu mai ești…
Pe la finele lui aprilie 1975 eram la Cluj. Cu fotoreporterul Manu Tînjeală, colegul de la Flacăra. [Cu care-n 1994 ne-am întâlnit în SUA. Unde, la Detroit -Troy am și împărțit camera… Atunci mi-ai spus că ești îndrăgostit de Elena și vrei să te-nsori…]. Atunci în 1975, mi-a venit ideea să te invit la Cenaclul Flacăra. Am făcut-o. Ai venit în Sala Circului din București. Ai cântat cum știai tu, și ai citit scrisoarea pe care ți-a trimis-o de prunc uriașa Maria Tănase. Unde îți spunea că vei fi un mare artist. Ai mai rămas în Capitală. Eu eram supărat rău cu Păunescu și pe 7 mai, în urma unor intrigi jegoase ale celui mai apropiat (azi fost) prieten al meu, m-a dat afară de la revistă… Era chiar ziua mea… Sigur, m-am împăcat cu Adrian, m-a rechemat, dar am preferat să-i rămân prieten, nicidecum subaltern. Am ”sărbătorit” evenimentul cu tine pe la Athenee Palace; țin minte că la terasă ne-am întâlnit cu marele folklorist Virgil Economu care ți-a dat câteva sfaturi… economice, căci începusei colaborarea cu Marcel Cellier… Ai dormit la mine în Giulești și pe 9 mai ai fost deranjat din somn de o larmă - s-a născut primul meu nepot Andi…
De atunci am rămas legați de o prietenie adevărată. Ai fost și la o lansare de-a mea. M-am trezit cu tine și taragotul tău… Ai cântat. Ai recitat poemul acela tulburător despre ”mândra mea/și Țara mea”…
Te-am admirat, adulat - și cât oi mai trăi voi continua s-o fac - ca pe un exponent al poporului român. Ca pe un emblematic sol al Ardealului și al României. Ca pe un Artist Suprem. Ca pe un erou etern al folclorului. Și, al românismului. Pentru folclor tu vei rămâne pe vecie cruce de granit. Alături de Zamfir și Ioan Bocșa. Cu care eu visam un proiect: ”Trei Crai de la Răsărit”…
Ciudate glume face Pronia cu noi. Căci, iată eu mă trezesc din Moarte ca să te găsesc pe tine dus la ea. Ne-om revedea, Mitre. La revedere, prieten drag!
