Memento Mori - Florin Bogardo
Dacă abia la 40 de ani de ”activitate emblematică” se face primul festival Florin Bogardo, scuzați-mă că spun, dar micuț popor mai suntem! Și nu zic neapărat de popor, ci de populație... Dar, bine și așa! Bogardo era un scump.
Nu numai într-un sens emis de o pițipoancă. În cel profund. Scump la apariții, scump la compoziții. Prețios. Ca valoare. Avea un ”preț” mare. Avea o rigoare. Nu făcea serie. În zilele când era la Radio - această constantă și profesionistă instituție națională, nespurcată, nebălegată de politruci - Bogardo era cel mai prețios inginer de sunet. Nu lucra decât cu cine voia el. Și-mi aduc aminte de formația ”Coral”. Vă rog, atenție!, să nu-i confundați cu niște ”nuntași” cu același nume din Slobozia! Coral - cu Dan Leca-ch solo, Doru Donciu-bas, Liviu Blumenthal-org, Gabi Mărgărint-tobe ... Un soi de Beach Boys a României, ce mergea pe voci, polifonie… Ascultați-i și acum și-l veți depista pe același rafinat Bogardo.
Apoi să fie clar, Florin nu era o fabrică de șlagăre, dar când le producea, plesnea, rupea, era un eveniment muzical. Întreaga sa operă componistică, zic eu, nu are pic de zgură, de steril, de chestii conjuncturiste sau aleatoare scrise-n doru’ lelii. ”Să nu uităm trandafirii” e un exemplu. Un tango banal și desuet, care a schimbat moda la noi, a extins gustul public spre ceva de mare calitate. Mai vreți? ”Bună seara, Rita Pavone”, transformată de comuniști în ”Bună seara, zâna pădurilor”. Sau ”Dintre sute de catarge”. Stilul lui Bogardo erau song-urile de o delicatețe și o acuratețe ca de stampă sau de bibelou chinezesc. De-a dreptul septice.
Și mai aveau ele ceva ce se afla în muzica ușoară la kil - romantism. Dar nu unul de duzină, ci un romantism în stare pură. Frizând adesea metafizicul. Tot unul septic…Nu amintesc de aranjamentele muzicale, orchestrație… Cred că am găsit expresia potrivită pentru cântecele lui - erau ca niște bibelouri. Sau bijuterii de o rară finețe. Discrete, elegante, romantice la maximum. Dar repet, de un romantism bine temperat, mai delicat decât cel al contextului vremii. Nu știu decât să apelez la un singur cuvânt - finețe… Și, la un adjectiv - rară…
Cum să nu-l iubești? Știu fete, care nu erau deloc din stirpea pipițelor naive, de genul celor ce dau azi din buric la orice impuls intelectual, care-l idolatrizau; care făcuseră o psihoză din a-l adula. Fenomen, Bogardo al nostru … Și, să nu eludez un adevăr: cântecele sale, de fapt, erau o prelungire a ființei lui. La fel de delicată, sensibilă. Ultrasensibilă…
Și toate aceste excepții briau pe un peisaj muzical viu, populat cu șlagărele unor Grigoriu, Temistocle, Radu Șerban și mai tinerii Moculescu, Cristinoiu… În tot acest peisaj, Florin Bogardo era altceva. Un Alt… Ceva! Să nu omit - era s-o comit! - textele de calitate. Nu numai Eminescu, Blaga, Sorescu, ci și Ioana Diaconescu, Diana Turconi, Tania Lovinescu. Un spirit de selecție, discernământ și o pedanță de-a dreptul bolnăvicioasă în alegerea textelor, multe din ele frizând de-a dreptul poezia…
Sunt curios cum îl vor pricepe sau tălmăci tinerii aspiranți la Premiul Bogardo 2018.
