„Ea era muza Franței, el – poetul blestemat din Est”. Povestea de dragoste secretă dintre o actriță franceză și un scriitor român
Într-o epocă în care Zidul de la Berlin despărțea nu doar continente, ci și inimi, o poveste de dragoste imposibilă a prins viață pe muchia tăcerii. Pe de o parte, Jeanne Moreau – diva cinematografiei franceze, vocea unui Paris etern, etern îndrăgostit de poezie, fum și cafea amară.
Pe de altă parte, un scriitor român aproape uitat, marginalizat de regim, un „poet blestemat” care trăia într-o lume cenușie, dictatorială, dar care scria cu o limpezime sfâșietoare despre iubire, libertate și exil interior.
Un pariu pe imposibil: dragostea în scrisori
Se spune că totul a început în 1971, când Jeanne Moreau, aflată într-un turneu cinematografic la Paris, a primit printr-un intermediar o mică broșură cu poezii traduse din română. Nu era un volum de prestigiu, ci mai degrabă un manuscris tipărit clandestin. Însă ceva în acele versuri – gravitatea, nostalgia, violența tandră a frazelor – a făcut-o să caute mai mult. Să întrebe: „Cine e omul care scrie așa?”
Numele lui era I. N., un autor cu circulație redusă în România, cunoscut doar în cercuri literare restrânse. Nu apăruse la televizor, nu fusese niciodată la Paris. Trăia într-un apartament modest dintr-un cartier gri din București, păzit de un sistem care-l reducea la tăcere. Dar scria. Și trimitea scrisori. Multe scrisori.
Prin contacte culturale și prieteni comuni din diaspora, cei doi au început să corespondeze. Primele rânduri erau stângace, politicoase. Dar foarte repede, acea comunicare epistolară s-a transformat într-o formă de iubire tainică, rafinată, aproape tragică – genul de relație pe care doar hârtia o poate conține fără să o strice.
O muză liberă și un prizonier al cuvintelor
Jeanne Moreau nu era o simplă actriță. Era o personalitate complexă, cu apetit pentru poezie, filozofie și revolte tăcute. Se împrietenise cu Antonioni, Truffaut, dar și cu Jorge Luis Borges. A fost prima femeie admisă în regia Festivalului de la Cannes. Știa ce înseamnă exilul interior, chiar și în libertate.
În scrisorile către I. N., își semna uneori cu „femeia fără țară, dar cu limbă de foc”. El îi răspundea cu „poetul din colivie” și descria în detaliu mirosul străzilor din București, absența hârtiei igienice, teroarea cotidiană, dar și dorința de a o atinge: „Dacă mâinile mele ți-ar fi scris direct pe piele, poate m-ar fi iertat și Partidul”.
Această relație n-a fost niciodată consumată fizic – sau cel puțin nu există dovezi. Nu s-au întâlnit în mod oficial. Unele surse afirmă că Jeanne Moreau ar fi venit incognito în România în 1976, cu pretextul unui festival organizat la Sibiu, dar nicio poză nu atestă acest fapt.
În schimb, iubirea lor a crescut ca un palimpsest: pe marginea cărților, pe plicuri ștampilate de cenzură, în cărți trimise prin contrabandă, în notițe ascunse între file. Erau doi oameni condamnați să se iubească în tăcere – și poate tocmai de aceea, povestea lor a devenit mai puternică decât dacă s-ar fi atins vreodată.
Cenzură, tăcere și uitare
După 1980, corespondența s-a rărit. Scriitorul a fost vizitat de Securitate, i s-au confiscat manuscrise, iar o parte din scrisorile primite de la actriță au dispărut „misterios”. Jeanne Moreau a continuat să joace, dar a evitat mereu să vorbească despre „scriitorul din Est”.
Totuși, într-un interviu acordat în 1994 revistei Cahiers du Cinéma, întrebată dacă a existat vreodată un bărbat care să o fi înțeles cu adevărat, a spus enigmatic:
„Da. Dar nu l-am întâlnit niciodată. Doar l-am citit.”
Deși nu există îndeajuns de multe dovezi, cel mai probabil poetul în cauză a fost Ion Negoițescu.
Ion Negoițescu (1921–1993) a fost unul dintre cei mai rafinați și nonconformiști intelectuali ai României postbelice – critic literar, eseist, poet și membru fondator al cercului „Sibiu”. Exilat simbolic din cultura oficială comunistă din cauza opiniilor sale politice și a homosexualității asumate, Negoițescu a rămas un spirit liber, lucid și neliniștit.
Scrierile sale, marcate de eleganță intelectuală și o sinceritate curajoasă, au circulat adesea pe sub mână, iar în exilul interior pe care l-a trăit, a reușit să-și transforme marginalizarea într-o formă subtilă de rezistență culturală.
