Cum era văzut un actor genial prin ochii cumnatei: „Mâncarea şi amorul îl făceau fericit, dar banii erau suprema importanţă"
Ştefan Mihăilescu-Brăila rămâne una dintre cele mai remarcabile figuri ale teatrului românesc, un artist ce a reuşit să depăşească condiţia şi destinul greu, lăsând în urmă roluri memorabile. Povestea sa, văzută prin ochii celor apropiaţi, dezvăluie un om complex, în care umorul, talentul şi lupta pentru supravieţuire s-au împletit într-un destin atipic.
Drumul dificil către scenă
Născut pe 3 februarie 1925, în casa bunicilor din Brăila, Ştefan Mihăilescu-Brăila a venit pe lume în urma unei relaţii efemere a mamei sale cu un medic. Copil din flori, crescut de o mamă săracă şi rece, şi-a purtat întreaga viaţă stigmatul acestei origini, mărturisind chiar că nu a putut iubi cu adevărat, nefiind învăţat cum să o facă.
De la o vârstă fragedă, pasiunea pentru teatru şi film îl consumau. Încă la 14 ani visa să emigreze în America pentru a deveni actor, dar încercarea sa de a pleca clandestin a fost dejucată. După o perioadă de muncă ca salahor şi funcţionar, şi-a urmat vocaţia şi a absolvit în 1947 Conservatorul de Muzică şi Artă Dramatică “G. Cavadia”. La 24 de ani, strălucea deja pe scenă, cu un talent ce depăşea orice prejudecăţi legate de aspectul său fizic.
Omul din spatele personajelor
Sora soţiei sale, Chira Dragomir, actriţă şi parteneră de teatru, descria un bărbat scund, cu trăsături inconfundabile: nas proeminent, ochi mici şi negri, dar plini de strălucire. „Era urât, dar avea o alură sportivă, era agil, cu gesturi spontane şi o prezenţă ce atrăgea atenţia”, spunea aceasta.
În ciuda staturii reduse, Ştefan Mihăilescu-Brăila era o prezenţă impozantă, conştient de valoarea sa artistică şi nu tocmai modest. Plăcea să fie în centrul atenţiei, să cânte, să danseze, şi avea un simţ al umorului care îl făcea memorabil.
Fericirea, între mâncare, amor și bani
Din spusele Chirei Dragomir, o imagine mai „mondena” a actorului se contura: „Mâncarea şi amorul îl făceau fericit, dar banii erau pentru el suprema importanţă”. Sărăcia copilăriei l-a transformat într-un om zgârcit, atent la fiecare leu, dar și generos în felul său. Circula cu tramvaiul clasa a doua, cumpăra ziare pe care le recitea și apoi le revindea pentru a-și mai rotunji veniturile.
Acest contrast între dorințele simple de bucurie și grijile existențiale definea sufletul unui artist marcat de condiția socială, dar cu o voință și o ambiție neobosite.
Viața personală și familia
Căsătorit cu actriţa Georgeta Rahtopol timp de 46 de ani, Ştefan Mihăilescu-Brăila a avut o viaţă de familie caracterizată de respect şi stabilitate. Deşi îi plăceau femeile uşoare, şi-a păstrat discreţia față de soţie, iar planurile sale inițiale erau de-a avea o familie numeroasă, dorind chiar 11 copii.
Georgeta își amintea cu drag cum, la cererea în căsătorie, actorul i-a spus să nu aibă zestre – o declarație neașteptată care i-a stârnit interesul și a dus la o relație ce a durat aproape o jumătate de secol.
Sfârșitul tragic și dureros
Ultimii ani din viața actorului au fost marcați de suferințe cumplite. După ce a suferit trei atacuri cerebrale, ultimul fiind fatal, a trebuit să reînvețe să meargă, să citească și să vorbească. Boala i-a afectat memoria și capacitatea de a învăța texte, iar retragerea din teatru a fost pentru el o pedeapsă divină, după cum însuși mărturisea cu amărăciune.
A murit în anonimat și sărăcie, lăsând în urmă nu doar un repertoriu artistic impresionant, ci și o poveste de viață marcată de contradicții, suferință și pasiune.
Ştefan Mihăilescu-Brăila a fost mai mult decât un actor – a fost un om al contrastelor, un spirit rebel ce a luptat pentru supraviețuire și recunoaștere, un artist care și-a construit o carieră fără a ceda în fața condiției sale sociale. Prin ochii celor care l-au cunoscut, el rămâne un personaj fascinant, a cărui viață nu a fost lipsită de dureri, dar care a știut să găsească bucurii simple în mâncare, iubire și în recunoașterea valorii sale.
