„O iubire așa de mare ucide" El, un poet genial, ea, o talentată balerină. Au fost de nedespărțit 42 de ani, au trăit și au murit împreună
Pe 28 mai 2002, o știre cutremura lumea culturală din România și dincolo de granițele ei: Irinel Liciu, una dintre cele mai mari balerine ale Operei Române, s-a sinucis la o zi după ce soțul ei, poetul și academicianul Ștefan Augustin Doinaș, s-a stins din viață. Erau împreună de 42 de ani. Nu se puteau concepe unul fără celălalt. Și-au trăit viața în discreție, dar cu o intensitate greu de egalat. S-au iubit până la capăt, iar pentru Irinel, acel capăt a fost moartea lui.
Aceasta nu e doar o poveste de dragoste. Este o mărturie despre loialitate, despre simbioză emoțională și despre un devotament atât de adânc, încât viața, odată rămasă fără celălalt, și-a pierdut orice sens.
El, poetul. Ea, balerina
Poetul Ștefan Popa, cunoscut lumii literare sub numele de Ștefan Augustin Doinaș, era un om de o noblețe austeră. Vorbea rar, cu măsură, și trăia pentru cuvânt. Ea, Silvia Lia Voicu, devenită Irinel Liciu pe scenă, era o stea a baletului românesc, o frumusețe cu trăsături sculpturale și cu un rafinament natural care completa perfect eleganța sa artistică.
S-au cunoscut în casa unor prieteni comuni. A fost dragoste la prima vedere. Ea a văzut în el un bărbat puternic, dar cu o delicatețe a spiritului care o fascina. El a văzut în ea o frumusețe rară, o forță tăcută, un suflet care dansa și dincolo de scenă.
Au fost nedespărțiți. Nu la figurat. La propriu.
Când dragostea devine salvare
În 1957, Doinaș a fost arestat și condamnat la închisoare pentru „omisiune de denunț”, în contextul tensionat al anilor ’50. Irinel nu a abandonat. Într-un regim în care frica paraliza și cele mai solide legături, ea a luptat. Cu influența pe care o avea ca vedetă a Operei Române, Irinel a deschis uși ferecate pentru alții, cerând audiențe și intervenții în cercuri înalte. Și-a folosit faima ca scut pentru iubitul ei. L-a scos din închisoare. Și, imediat după eliberare, s-au căsătorit.
Au trăit de atunci izolați, dar uniți. Nu pentru că nu ar fi fost doriți în cercurile sociale – dimpotrivă, erau admirați și căutați. Ci pentru că aveau unul în celălalt tot ce le trebuia.
Viața din spatele cortinei
Irinel i-a fost muză, prietenă, confidentă. În spatele ușilor de pe Strada Brătianu, ea gătea pentru el, îl susținea în marile lui traduceri, îi era alături la fiecare lansare, la fiecare premiu, la fiecare boală. El, în schimb, i-a închinat versuri, i-a oferit sens, i-a răspuns iubirii cu aceeași fidelitate tăcută.
Nu erau doar un cuplu. Erau o entitate. Când el traducea ani la rând „Faust”, ea îi citea, îl asculta, îi crea condițiile să poată exista ca artist. Când ea ieșea din lumina reflectoarelor, își purta demn viața alături de un om care nu cerea nimic, dar merita totul.
În ultimele luni, el era bolnav. Avea cancer, dar nu într-un stadiu avansat. Însă inima i-a cedat. Când a murit, pe 27 mai 2002, Irinel a tăcut. A doua zi, menajera i-a găsit trupul neînsuflețit în pat. Luase o supradoză de somnifere. În biletul lăsat în urmă, a scris că nu mai putea trăi fără el.
Această iubire nu a fost una obișnuită. A fost un pact nerostit, dar respectat până la capăt: să fie împreună mereu. Și dacă viața nu mai permitea acest lucru, atunci nici moartea nu putea să-i despartă.
Au fost înmormântați împreună, la Cimitirul Bellu. Două vieți contopite într-una singură, două destine care n-au cunoscut ruptură. Pe placa de marmură stă mărturia unei legături care a sfidat timpul, regimul, boala și moartea.
O iubire așa de mare ucide, spun unii. Poate. Dar lasă în urmă o tăcere care vorbește mai profund decât orice cuvânt: despre cât de rar e adevărul în iubire și cât de departe poate merge o inimă atunci când e legată de alta.
Irinel Liciu și poetul Ștefan Augustin Doinaș nu mai sunt printre noi. Dar povestea lor rămâne. Ca un dans tăcut. Ca o poezie neterminată. Ca o lecție de dragoste dusă până la capăt.
