100 de ani de la marea bătălie în care ne-am pierdut Capitala
La 16 noiembrie 1916, după vechiul calendar, cel iulian, sau 29 noiembrie după cel gregorian, România se angrena în bătălia din zona Neajlov-Argeș în urma căreia spera să poată stopa marșul trupele Puterilor Centrale din drumul lor spre București. Marea confruntare cu cei cărora le declarasem război cu doar trei luni mai devreme, Germania și Austro-Ungaria, cărora li se alăturaseră Bulgaria și Turcia, avea să dureze circa două săptămâni, 16/29 noiembrie – 20 noiembrie/3 decembrie 2016 și să se încheie cu un deznodământ tragic: pierderea Capitalei.
Lungimea frontului, 120 de kilometri, a fost din capătul locului, un dezavantaj clar pentru trupele noastre. Care de la începutul lunii septembrie luptau pe mai multe fronturi, în nord și nord-est contra germanilor și austro-ungarilor, iar în sud contra bulgarilor și turcilor, susținuți de un puternic contingent german.
În ciuda promisiunilor, partea rusă a întârziat de cele mai multe ori să deschidă noi fronturi care să susțină armata noastră, în timp ce lipsa echipamentului militar modern și a unor cantități mari de muniție, promise de Antantă (alianța militară formată din Marea Britanie, Franța și Rusia) ca monedă de schimb pentru intrarea României în război de partea sa, avea să conteze de multe ori decisiv.
Miza bătăliei: protejarea Bucureștiului și a ceea ce mai rămăsese din Muntenia
Statul Major al Armatei Române era conștient că de rezultatul acestei lupte avea să atârne viitorul Bucureștiului, dar și al întregii regiuni sudice a țării, în condițiile în care Oltenia și Dobrogea erau deja în mâinile inamicului.
Locul ales, zona Neajlovului și a Călugărenilor, avea rezonanța unei alte bătălii cruciale, purtate de această dată cu peste 300 de ani mai devreme de domnitorul Mihai Viteazul contra trupelor otomane. În fapt, ea a inclus una dintre cele mai complexe operațiuni militare gândite de strategii noștri militari în Primul Război Mondial.
Teatrul de război a fost împărțit în trei sectoare principale: sectorul Argeșului superior, cu acțiuni militare desfășurate pe Valea Argeșului, dar și în zona Golești – Titu, sectorul Argeșului și Neajlovului mijlociu, cu epicentru pe legătura dintre Alexandria și București, și sectorul Argeșului inferior, cu acțiuni militare gândite în zona Călugărenilor, o zonă mlăștinoasă, greu accesibilă înaintării.
Comanda armatelor române, care au inclus o serie de trupe din rezervă dar și din retragere, a fost încredințată generalului Constantin Prezan, considerat în epocă, alături de generalul Alexandru Averescu, cel mai bun comandant superior român.
Partea română a încercat să convingă Marele Comandament Rus să trimită o mare parte din trupele sale, cantonate în nordul Moldovei, în sprijinul trupelor române angrenate în marea bătălie, dar fără succes. De asemenea, ofițerii de rang înalt ai Armatei Române nu au beneficiat de foarte multe ori în timpul acestei încleștări de date reale din câmpul de război, ceea ce a anihilat deciziile luate sau le-au făcut de-a dreptul ridicole.
Ai noștri nu au reușit să controleze mișcările trupelor inamice, lucru fatal în cele din urmă
Istoricul britanic Glenn E. Torrey menționează în cartea sa, „România în Primul Război Mondial”, bâlbele înregistrate la Marele Stat Major al Armatei Române în cursul anului 1916, primul al războiului pentru noi.
Un astfel de caz este cel al traversării Dunării de către trupele bulgaro-germane chemate în ajutorul camarazilor care dădeau deja lupte grele cu românii la finele lui noiembrie, moment pe care ai noștri nu l-au gestionat deloc și care a dus în cele din urmă la o mare înfrângere.
Torrey reamintește în acest caz despre reacția generalului francez Berthelot, comandantul Misiunii Militare trimise în sprijinul românilor, care nu doar că și-a destituit propriul colaborator căruia îi dăduse misiunea de a supraveghea aerian și terestru mișcările inamicului de la sud de Dunăre, dar avea să descrie și atmosfera din rândul Marelui Cartier General Român: „Unii spun că numai un regiment a trecut fluviul pe la Zimnicea...alții sunt mai pesimiști (spunând că) sunt deja trei divizii la nord de Dunăre”.
Ultimele zile ale luni noiembrie și primele din decembrie 1916 aveau să ne fie total defavorabile, astfel încât în cele din urmă bucureștenii, atât cât mai rămăseseră în oraș, îi primeau pe noii ocupanți o dată cu sosirea lui Moș Nicolae. Regele Ferdinand, Guvernul condus de Ionel Brătianu și Armata luau drumul pribegiei spre Iași, în încercarea de a proteja cât ne mai rămăsese din Moldova pentru care urma să ne luptăm cu disperare până aproape de sfârșitul războiului.
