Adevărul despre marea iubire a Sophiei Loren, „Zeița din Napoli“!
Un „tezaur naţional“ în Italia natală, legenda care a trecut, pe 20 septembrie, de pragul celor 80 de ani, rămâne o doamnă de o eleganţă desprinsă din alte vremuri. O vom întâlni, pentru prima oară în România, la TIFF, pe 3 și 4 iunie, unde va primi Premiul pentru întreaga carieră.
„Nu mă dau în vânt după faptul că îmbătrânesc, dar încă mă pot preface că am 15 ani“, sfidează actriţa, cu umor, trecerea timpului. A fost cealaltă Marilyn. Una brună, mai fericită şi mult mai aprigă, pe care o avem încă printre noi, exemplul cel mai însufleţit şi seducător că 80 este un număr şi nu o vârstă. E de admirat că Sophia nu îmbătrâneşte ca orice altă fostă stea a cinematografiei, izolată de lume şi de adoratori, ci trăind.
Ca orice italian pursânge. Sophia nu este o amintire a femeii frumoase de altădată, ea este prezentă şi actuală în lumea pe care a iubit-o: nu mai demult de anul trecut, diva cu ochi migdalaţi apărea într-un film de scurtmetraj ce îi marca, culmea!, revenirea pe marele ecran, pelicula Human Voice, regizată chiar de fiul ei cel mic, Edoardo Ponti. De gheaţă să fii şi nu poţi să nu te topeşti sub farmecul napolitan al Sophiei, pe care compatriotul ei, regizorul Roberto Benigni, avea s-o descrie în cuvintele cel mai bine alese: „S-o vezi pe Sophia mergând este ca şi cum ai vedea întreaga Italie mergând: avem turnul Pisa, avem palatul Pitti, avem galeria Uffizi, gondolele din Veneţia…“ Este doar una dintre vocile grele ale filmului care s-au alăturat celor ale legiunilor de admiratori. Îl mai avem şi pe Richard Burton şi această adevărată odă… loreniană a lui: „Nişte frumoşi ochi căprui, pe un chip minunat, aproape satanic, de vulpiţă. Extrem de inteligentă. M-a bătut de două ori la Scrabble, în limba engleză“.
Şi mai este acea alegere de neînţeles pe care a făcut-o în dragoste, bizara… alegere a Sophiei. Nu sunt puţini cei care se întreabă cum a putut italianca să refuze cererea în căsătorie a fermecătorului Cary Grant şi să-l aleagă, în schimb, pe producătorul Carlo Ponti, cu 22 de ani mai în vârstă decât ea, cu zece centimetri mai scund şi încă însurat cu prima lui nevastă.
Răspunsul trebuie căutat în copilăria dramatică a Sofiei şi-n lipsurile care i-au modelat, pe de-o parte, caracterul, dar au făcut-o să fie sensibilă, pe de altă parte, la figurile paterne din viaţa ei. Născută pe 20 septembrie 1934 la Roma, într-o clinică caritabilă pentru mame necăsătorite, aşa cum era Romilda Villani, cea care a adus-o pe lume, Sofia Scicolone a suferit pe toată perioada copilăriei din cauza faptului că era un copil din flori. Tatăl ei, Riccardo Scicolone, un inginer constructor cu descendenţă nobilă, ar fi scutit-o de multe sechele dacă ar fi făcut gestul cavaleresc de-a o lua de soţie pe mama Sofiei, o frumoasă profesoară de pian şi aspirantă actriţă. În Italia profund catolică a acelor vremuri, o mamă necăsătorită nu era doar un prilej de scandal, ci un păcat în adevăratul sens al cuvântului, iar Romilda s-a văzut nevoită să-şi ascundă ruşinea în căminul natal din Pozzuoli, Napoli. Şi asta de două ori, căci Villani i-a mai născut şi un al doilea copil lui Riccardo, pe Maria. De data aceasta, Scicolone nici măcar n-a recunoscut-o pe fată ca fiind a lui (mai târziu, Sophia a „cumpărat“ numele de la acesta, în schimbul a 1.500 de dolari).
