Nicu Alifantis împlinește 64 de ani. Uite de ce a cerut să plece în armată!
Ce bine că e! Nicu Alifantis împlinește, în 31 mai, 64 de ani, iar, anul acesta, face 45 de ani de când, de pe scenă, ne încântă cu melodiile și versurile sale. Și nu-i nicio mirare că e tot în spatele chitării, ceea ce-i dorim pentru mulți ani de acum încolo. Iată ce mărturisiri a făcut artistul, într-un interviu pentru adevarul.ro, despre copilăria și tinerețea sa, despre cum a urcat pe scenă și cum s-a cerut să plece în armată ca să scape de Medicină.
Nicu Alifantis își începe mărturisile spunând că s-a născut într-o familie multi-etnică. „Cu mama machedoancă, tata grec, eu sunt român get-beget. Acasă se vorbea și greacă, şi machedonă. Bunica din partea mamei întreţinea spiritul. Când ea s-a prăpădit, ne-am românizat. Oricum, exista o campanie de românizare destul de agresivă la vremea aia, vorbim de România anilor ’50-’60. Spre exemplu, dacă nu renunţa la cetăţenie şi nu se făcea român peste noapte, tata ar fi putut să aibă probleme la serviciu. Ai mei au fost vaporeni toţi. Din partea mamei – comercianţi, din partea tatălui – vaporeni. Întâmplarea i-a adus pe meleagurile astea şi s-au stabilit aici”.
Nicu Alifantis s-a născut la Brăila
„De loc sunt din Brăila. Era un oraş superb! Un oraş de oameni, oraşul cel mai cosmopolit din ţară. În perioada în care am copilărit eu, erau foarte multe etnii la Brăila, auzeai vorbindu-se toate limbile, iar româna era o limbă auxiliară, de ajutor. Erau greci, machedoni, evrei, ruşi, italieni, armeni, bulgari. Cel mai interesant e însă că fiecare grup avea biserica şi cimitirul lui, ceea ce nu-i puţin lucru. Astăzi, s-au împuţinat foarte tare, pentru că au plecat mulţi. Noi eram într-o enclavă mai mult grecească, evreiască şi machedoneană. Era pe malul Dunării, pe Strada Albiei. Păstra puţin din aerul interbelic. Când eram eu foarte mic, încă mai erau mandatarii la Brăila. Erau mandatarii, comercianţii, treceau geamgiii, zarzavagiii, cu cobiliţele pe umeri, şi urlau ce marfă minunată aveau ei. Era restaurantul „Arion“, al domnului Arion, cu o terasă foarte frumoasă. Acolo cânta Afloarei, un lăutar celebru al Brăilei. Te duceai şi cumpărai baclavale proaspete, bragă proaspătă, totul era foarte la îndemână şi curgea foarte liniştit şi foarte firesc. Era altă lume, altă civilizaţie, altă cultură, alt respect între oameni, ritmul vieţii era mult mai aşezat, nimeni nu era stresat, nu era agitat, fiecare ştia foarte exact pătura socială în care putea să se mişte. În clipa în care voiai să accezi spre o altă pătură socială, luai drumul Capitalei, veneai la şcoli, învăţai. Dar, într-un oraş de provincie, lucrurile erau foarte aşezate. Oamenii aveau un respect pe care nu-l impunea nimeni, dar era absolut natural. Eu am plecat din oraş în ’76, când aveam 22 de ani”.
La școală, i se spunea „Elifantis”
„Înainte să plec din Brăila, eram vedetă locală”, a mărturisit, în glumă, artistul, spunând că obișnuia să cânte la acordeon la serbările de la școală. Cântărețul spune că avea și o poreclă, în școală: „Elefantis“. „Am şi o colecţie, destul de mare, de elefanţi. Am pus elefantul şi pe imaginea unor albume. Şi Nichita Stănescu ştia de această poreclă. Spunea: „Să-i smulgem fildeşii lui Alifantis!“. A fost un lucru foarte onorant pentru mine că Nichita mi-a dedicat nişte versuri. Era un personaj cu totul deosebit. Ca om, era de o generozitate extraordinară. Poetul, ştim cu toţii, a fost genial. Eu am avut şansa să cunosc, pe parcursul vieţii, mai mulţi oameni extraordinari. La Brăila, spre exemplu, am avut şansa de a intra într-un cerc de teatru, la Casa de Cultură a Tineretului. Era condus de Anca Alexandra şi Mircea Creţu. Acolo am învăţat multe. De acolo, am făcut pasul spre Teatrul „Maria Filotti“, am început să fac figuraţie pe acolo. Aşa l-am cunoscut pe Mircea Florian, care a făcut muzica pentru un spectacol la Brăila, „Philadelphia, eşti a mea“, apoi a mers totul bine şi am primit eu prima comandă la „Furtuna lui Ostrovski“ şi aşa a început nebunia cu muzica de teatru. Ucenicia, practic, acolo am făcut-o. În ’72 am făcut prima muzică de teatru”
„În armată, m-au citit”
Dar drumul lui în viață nu a început, însă, așa. Alifantis a dat examen la Medicină. „Pe vremea aia, ca să-ţi mulţumeşti părinţii, aveai două opţiuni: medic sau inginer. Or, eu inginer n-aveam cum să mă fac. Am dat de vreo două ori la Medicină, apoi am mimat neputinţa, pentru că nu-mi plăcea. Muzica nu era pe sufletul alor mei, care erau doi oameni foarte cu picioarele pe pământ. Măcar m-am amuzat, am fost şi într-o sală de disecţie. După care am dat şi la Conservator. Între timp, am intrat în Cenaclul Flacăra, am fost şi în armată. Chiar m-am cerut singur în armată, ca să scap de Medicină. M-am cerut ca să-i potolesc pe ai mei, care erau foarte trişti că n-am intrat la Medicină, aşa că le-am spus că mă înrolează, mă iau la oaste. Şi am plecat la Buzău, la Transmisiuni. Până să plec în armată, debutasem deja la televiziune, la emisiunea „Teletop“, unde trebuia să stai trei ediţii la rând pe locul 1, la votul publicului, şi apoi intrai în circuit. M-au chemat cei de la TVR, mi-au făcut câteva filmări, apoi eu am plecat la oaste. Acolo, m-au citit. Odată eram în dormitor şi mă dădeau şi la televizor. Băi, soldat, bagă-ţi minţile în cap, tu ştii cine a făcut armata aici?“. Zic: „Nu ştiu, să trăiţi!“. „Aurelian Andreescu! Aşa că termină tu cu prostiile!“ După nişte ani, în aceeaşi unitate a facut armata Gyuri Pascu. Când a ajuns la unitate, l-au întrebat şi pe el: „Băi, soldat, bagă-ţi minţile în cap, tu ştii cine a făcut armata aici?“. A zis: „Nu ştiu, să trăiţi!“. „Nicu Alifantis! Bagă-ţi minţile-n cap!“
La Medicină nu s-a mai întors. „După armată, am continuat în Cenaclul Flacăra, unde a fost o şcoală de viaţă extraordinară cunoscându-l pe Păunescu, care era un tip dinamic, activ şi avea foarte mult talent. Am avut o relaţie foarte bună cu Păunescu, pentru că nu cântam decât dacă voiam eu o poezie scrisă de el. Şi pentru asta mă aprecia în sinea lui. Alţii veneau strict şi făceau cântece pe versurile lui ca să se lanseze”.
În ’86, a plecat din România
Alifantis povestește că era avantajos să faci parte din Cenaclul Flacăra. „Aveam o audienţă foarte mare, se câştiga foarte bine, aveam turnee cu lunile. Mâncam la cantina Partidului, iar acolo se găseau tot felul de bunătăţi. Pe urmă, s-a mai strâns şurubul, după anii ’80. Nu mai avea cum să fie la fel, pentru că se politizase totul. La început, se recita Nechifor Crainic şi alte cântece vechi, româneşti, scoase de la naftalină, la care nimeni nu se gândea. În anii ’80 începuseră să dispară din repertoriu poeţii cu „probleme“...
„O altă perioadă faină din adolescenţă s-a petrecut la Tic-Tac. Era o crâşmă pe bulevard, de la Universitate în jos, pe mâna stângă. Veneau foarte mulţi artişti, poeţi, scriitori, care discutau, glumeau, se înţepau între ei. M-a luat Johnny Răducanu, în toamna lui ’76. Ne cunoscusem în casă la Cornel Todea. M-a ascultat acolo, şi mi-a zis: „Mâine, la 19.00, îţi iei chitara şi vii la Tic-Tac!“. Acolo, eu cântam un ceas, apoi trupa lui Johnny încă două ore, iar finalul îl făcea cu Aurelian Andreescu, care venea din Cişmigiu, de la Monte Carlo”.
Dacă s-a gândit să plece vreodată din țară? „Am plecat în ’86. Şi eu mă mir cum. Nu ştiu de ce mi-au dat drumul. Nu eram căsătorit, nu eram membru de partid. Evandro Rosetti, cu care eram foarte bun prieten, mă tot chema în Italia. Nu mă gândeam că o să-mi dea drumul. Până la urmă, mi-am depus cerere de plecare şi m-am trezit cu paşaportul. M-am gândit, evident, să rămân în Italia. Acolo am avut o întâlnire cu un domn care mi-a zis: „Ce ştii să faci?“. „Să cânt.“ „Las-o p-asta. Altceva.“ „Să conduc maşina.“ A dat nişte telefoane şi zice: „O să lucrezi pe o dubă frigorifică, să transporţi peşte“. „Adică nu mai...?“ „Nu mai! Cântatul, la tine acasă, în baie!“ Nu prea mi-a plăcut ideea, aşa că m-am întors. Însă pentru mine e o taină până astăzi de ce mi-au dat drumul”.
„La Revoluție, a fost un circ îngrozitor”
Revoluția l-a prins în Piaţa Romană, numărul 9. „Am văzut la televizor ce se întâmplă, mi-am spus să cobor şi eu, să văd. Am coborât în capul trotuarului, iar sectoristul de la Circa 1, pe care-l ştiam, că era sectoristul nostru, mi-a spus: „Nea Nicule, du-te şi uită-te la televizor, c-ai să ai de
văzut o groază de lucruri“. M-am salutat cu Caramitru, care tocmai trecea cu TAB-ul: „Hai, vino, vino!“. „Hai, că vin, mă duc să-mi pun ceva pe mine.“ El se ducea la Televiziune”.
„A fost un circ îngrozitor, dar în primele zile mă luase apa şi chiar am crezut. Pe 17 decembrie, am avut spectacol la Ţăndărică, eram eu şi Andrieş. A venit Aurel Mitran, care organiza concertul: „Băieţi, e ceva în neregulă. Sunt foarte mulţi spectatori bărbaţi la voi, unde de obicei vin numai femei. Şi toţi sunt îmbrăcaţi la fel. Aşa că sfatul meu este să vă potoliţi. Andrieş, nu mai cânţi cu «jurnal» şi «caşcaval»“. Andrieş a fost cuminte, a cântat numai lucruri frumoase, dar pe mine m-a luat apa. Mi-a picat în mână o carte de bucate, pe care am găsit-o în cabină. Avea o reţetă cu nişte ingrediente pe care nu le găseai pe nicăieri. Am cântat reţeta aia, la prima mână, aşa. A ieşit cu râsete. La urmă, concertul s-a încheiat cu urarea: „Şi-acum, că tot vin sărbătorile, vă urez şi vouă ceea ce-mi doresc şi mie !“. Când am ieşit, am văzut mascaţi peste tot şi mi-a zis Mitran că a început Revoluţia la Timişoara. Au urmat zilele de circ. Am realizat însă că e o mare păcăleală”.
Cum a obținut casa din Piața Romană, nr. 9
Și, apropos de Piața Romană, numărul 9: „E prima casă pe care am primit-o de la Teatru. Era un cerc vicios: nu puteai să ai buletin dacă nu ai loc de muncă şi nu puteai să ai loc de muncă dacă nu aveai buletin. Cu o dispensă de la CC m-a angajat Dinu Săraru la Teatrul Mic. Odată angajat cu dispensa pe care a obţinut-o Săraru, Păunescu a pus o vorbă la Primăria Sectorului 1 şi am primit repartiţie. M-au chemat într-o zi la Primărie: „Domnule, ai primit o casă!“. „Aoleu!“, zic eu fericit, că stătusem, în tot Bucureştiul, numai în gazde. Central, frumos, îmi pusese Dumnezeu mâna-n cap. În februarie ’80 am primit-o şi am stat până în ’97. Am locuit o vreme. Acolo aveam studioul – am avut studio de înregistrare din ’84. Acolo s-au imprimat „Piaţa Romană nr. 9“, „Mitică Popescu“ şi „Ia Toji Baladist“. Acolo s-a născut fiica mea, Maria”.
