Dragă Evandro Rosetti,
La câţi au fost pe aici, „pe aceste meleguri” mioritice, şi ne-au aburit cu vrăjeli gen tzuica- mamaliga- ciobănaş cu 3 sute de oi, ca apoi să plece şi să uite, eu cred că tu eşti cel mai profund italian dinte persoanele publice care ne-au ”atins” ţara şi cântul.
Viaţa părinţilor tăi este istoriceşte legată de România. Apoi, şi tu ai trăit o parte aici, în timpul studenţiei. Ca să profesezi în Italia meseria de medic dentist… oricum, eşti un ”exemplar” uman rar şi socialmente bizar… să te formezi în astfel de mediu. Când ”ei” încercau să te formeze şi educe în chip comunist. Caraghios e azi! Căci, ce făceai tu la facultate când grupa ta avea şedinţă de UTC? Întrebarea mea e retorică şi miştocară. Tu ce făceai? Cântai! Căci, ai venit la Cenaclul Flacăra cu o gaşcă de amici folk-işti, în frunte cu Prezidente Stănculescu, Sorin Minghiat, care l-au adus apoi şi pe Dan Chebac. Era o zeamă de folk frumoasă, prolifică şi consistent- productivă. Mai ales, când Păunescu te trata ca pe o bijuterie a grupului. Tu şi maghiarii Erika & Carol eraţi - nu la egalitate - petele de culoare ale cenaclului. Până ce a venit - glumesc, glumesc! - Radu Gheorghe, nu atât cu minunatele-i compoziţii, ci cu stilul său ludic fabulos… şi a luat tot potul. Repet, glumesc, glumesc! Căci pe lângă ce ne mai cântai tu, Păunescu ţi-a făcut aşa cum ştia el, un text direct, sincer şi flatant pentru ascultătorul român. Că nu eşti italianul acela care a venit să agaţe gagici din maşină, etc. Asta era atunci o realitate. Invazia din anii ’70 a turiştilor italieni. Primul val euro de turism sexual!!! O gagică făcea o pereche de ciorapi nylon! Se credea că româncele noastre, frumoase şi focoase pe stil latin, erau cele mai accesibile din lume. Amatoare… O statistică: totuşi, 3.000 de fete din România s-au căsătorit atunci cu italieni! Să scape de raiul comunist. De aceea, când cu criminalul Mailat şi ura contra noastră, am întrebat retoric la un ziar românesc, condus de mine, acolo: ce fac acele doamne românce care azi sunt bunici onorabile, cum acceptă să fim batjocoriţi ?
Evandro, scuze, nu e treaba ta. Făceam o comparaţie între vremi. Căci altfel, m-am bucurat să te văd//îmbrăţişez//aud la Cenaclul de la Sala Palatului. Şi, precum s-a văzut - de vechii cenaclişti nu mai zic - lumea nu te-a uitat. Ba, din contra, du steagul folk-ului mai departe, dottore! De fapt, ai spus-o şi tu, este ciudat tare că lumea a rămas lipită de aceleaşi clasice melodii. Puţine noutăţi şi feţe noi în folk! Dar, cât timp tu şi amicii tăi, Stănculescu, Vintilă, Alifantis, Minghiat, Gheorghiu, mai puteţi cânta, însufleţi omul, stârni fie şi nostalgii vechiului public, folkul rămâne. Există. Trăieşte. Fie el alimentat taman din Italia lui Evandro Rossetti…Cu versuri, unele, scrise de el în româneşte…
Ciao, amico! Auguri!