Dragă Laurette,
Imi vine să-mi înjur rasa, neamul, spița, sexul și pământu-n care m-am născut, de atâta oftică. Fiindcă, ‘tu-i ceara albinuței!, nu m-a făcut maica o lorettă.
Să mă duc și eu, așa ca lorettă, cu un mogul la mare, să stau - sau să nu prea stau... - acolo la ultraviolette, să-mi deie ca amintire, ”floare de nu-mă-uita”, ”o piedică în calea uitării”, amuletă .... o mașină de lux; ba, chiar și două mașini de lux ... Iar eu, măi, ca lorettă mai generoasă decât generozitatea dumnealui, să-l surprind cu un contra-cadou: un pictorial pe drumuri și poduri de fier; și cu o implacabilă, obsesivă rachetă de tenis. Pe scurt, un album foto romantic, cu o lorettă demi-desnudă și rotunjimi extatice, văzute și nevăzute; ghicite și intuite; cu goliciuni fermecate și parfumate. Și, asta ca un gest de răspuns oferit cu modestele mele posibilități... și recunoștința-mi veșnică.
Înțelegi, Loretta, de unde provine oftica mea pe tine? Invidia-mi de nedescris, fără limite aș spune? Eu, ca eu, că-s totuși mascul... dar fetele, colegele tale de generație, modellingianele bijuterii ale Patriei. Nu le enumăr, sunt multe și cornute, osoase și frumoase; culoarea lor de azi: galben ca lămâia... Iar tu rămâi aceeași creolă ce le bagă-n rujeolă; aceeași colombină ce le-aruncă-n scarlatină. Ciocolățica letală. Tenismena fatală...
De ce m-o fi făcut mama băiat?! De ce mi-a dat ea scrisul ca să mă dau pe nimic, când alții, cu talent exploziv și fleurisant de lorettă, pot mult mai mult. Ce zic eu? Pot, cam cât aș face eu în două-trei vieți! Dar, resemnat, rănit în orgoliul meseriei mele ”onorabile” de gazetar neacoperit, neturcit, scuipa-m-aș pe ea de meserie, la care mai adaug și demoralizantul obicei de a scrie poezie, mă uit în jur și tac. Dar scriu. Scriu ce văd, apoi văd eu ce scriu... Păi, cine și-ar chema la mare Poetul să-i recite cele mai frumoase poezii, să-i fredoneze cele mai tari pamflete politice și să plece de acolo cu două limuzine? Deși Poetul s-ar mulțumi și cu banii pe 2 roți, în modestia sa clasic-proverbială? Apoi, în loc de a poza sexy pe calea ferată, peste drumuri, poduri, de unde ar lansa o rachetă, Wilson sau Babolat, Poetul ar scrie o carte encomiastică, un omagiu, ode, laudatio... Laudă Omului... dar nici Arghezi n-a arătat cine-i Omu’. A luat doar Premiul de Stat.
