In memoriam: Marin Petrache - Pechea
Mare figură. Jazz. Pop. Rock. Radio, TV. Instrumentist. Sax. Aranjor. Dirijor. Compozitor. Îl ştia o Europă în branşă. Un ”nebun”, diliu cum zic ţiganii. Ţigan de geniu. Aflu că după mamă avea şi sânge evreiesc. Ambele rase predestinate muzicii cu talente fenomenale. Pechea - unul dintre ele. Adaug şi un ”defect” fermecător - era mitoman.
Şi asta pornea de la imaginaţia lui. Artist, să moară mama, cum ar zice ai lui! Stăteam cu el nopţi prin barurile pe unde cânta - dar unde nu a cântat? - şi-mi povestea despre turneele lui (imaginare) prin bogatele ţări arabe, cu prinţii şi şeicii lor, prietenii lui. Care-l implorau să cânte la ei în hoteluri pe mii de dolari. Cu elicopter la dispoziţie. Cele 5-6 orchestre ale lui cântau pe trei continente. Uneori, spre dimineaţă, se scula de la masă şi pleca spunând: ”bă, eu am o firmă cu o mie de angajaţi, dacă eu beau, ei ce mai mănâncă?” îngheţa şpriţu-n pocale… Fabulos. Artist. Improvizator. Imaginaţie. Meseriaş pe instrument.
Dacă nu murea nu-mi mai aminteam azi de el, a dispărut… Mai mult, eram certaţi, dar atât de ”tare” că dacă nu pleca azi dintre noi, nici că-mi aminteam de ce. Acuma ştiu. Eram la o nuntă, la Focşani. El era cu trupa şi făcea pe comperul. Când am intrat eu, a spus: să-l salutăm şi pe poetul… şi a spus numele altuia, cu care aveam proces. M-am supărat. Nu ne-am mai întâlnit, nu fiindcă aşa am dorit, ci aşa a decis Pronia. Acum, azi, mi-aş tare dori să-l am în faţă şi să-l îmbrăţişez ca să ne-mpăcăm. Bine a zis cine a zis să nu te cerţi la bătrâneţe, că nu mai e timp să te-mpaci.
Iată, prieteni, acu’ m-am împăcat cu Pechea. L-am revăzut cu succesele lui, cu Big-bandul, cu Greta Pop, mândria sa, cu galele în care cânta, cu parengheliile tinereţii; cu băgarea sa în politică - ce-i trebuia lui? – cu verbiajul, poveştile fabuloase care mă ţineu la local şi pe uscat, numai să-l ascult. Pechea încânta urechea… Personaj uriaş. Muzician, nu muzicant. Povestitor: Creangă, Ispirescu… Şi de azi îi confer titlul pe care numai unora ca Dinică şi Iordache l-am conferit postum: comesean de onoare. Abia acum cred că echipa de comeseni începe să se împlinească, cu Milu şi cu Bică acolo, şi să facă lucrarea de-o zice un song etilic popular: ”Sfântu Petru şi Mihai //Au deschis cârciumă-n rai”: Acum, are şi muzică… La mulţi ani Tăuriţo, nene!
Mâine, despre Lucian Bute
