Scrisorile lui Stanca. Dragă Gabriel Cotabiţă
”De ziua nunţii tale-ţi scriu acum câteva rânduri”…Accidentul tău regretabil a fost şi profitabil. Eşti alt om. O spun ca un cronicar exact; observator neutru. Rece. Cald am fost în câteva ieşiri scrise tot aici, solidar şi cu sentimente omeneşti pentru tine, care te aflai la cumpăna dintre ”a fi sau a nu fi”.
Sper să fiu deci înţeles şi azi…Căci, 1. Ai fost readus pe planul din faţă măcar în ordinea ştirilor de presă mondenă: ai prins chiar şi pagina-ntâi, front-page-ul, cu evenimentul căsătoriei tale. 2. Observaţie personală: genul pop-music reînvie, redescoperit cu ocazia tristului tău eveniment cu final fericit. Chiar… Redivivus. Mă gândesc contextual şi la colegul Daminescu, cu care, venind dinspre rock aţi spart cândva muzica uşoară. Dar Daminescu, pierdut azi în sfere culinare prăfuite cu scorţişoară, ghimbir şi curry, şi-a cam uitat prietenii…o deducţie pasageră…
Pe scurt, ai redevenit în carieră acela care erai, ”marele Cotabiţă”. Deşi, alt om. Nu degeaba am amintit vocabula „redivivus”… căci asta s-a întâmplat: ai reînviat, tu şi oarecum genul. Muzica pe nedrept uitată şi umilită cu cinism de neo-păpuşarii semidocţi ai noii muzici mincinoase, în care vocea nu mai există. Poţi pune să cânte şi o gâscă dacă are copane mişto…cotcodăceli de puicuţe… de ce ar fi nevoie de voci ca a ta, Dami, Mirabela, Corina? Pui o bandă şi o maimuţă futabilă ca ”solizdă” bucală… şi mamă ce succesuri!
Apoi, dacă tu declarai sus şi tare, după evadarea dintr-o căsnicie ce a furnizat trei prinţese cotabiţe, că pentru tine căsătoria nu mai există, iată…abia ai comis-o. Casă de piatră! Voila! Orice principiu, cât de tare, poate deveni foarte moale, fleşcăit, graţie irefutabilei graţii feminine. Plus Puterea Dragostei, evocată cu atâta forţă de Dante: ”L’amor che move il sole e l’altre stele”…Şi subliniez că acest adagiu genial e pus la finalul unui cânt numit Paradiso (XXXIII) !!!, implicit şi la finalul capodoperei ”Divina Comedie”. Ce ţi-a spulberat ţie, domnule Cotabiţă, jurământul burlăciei dacă nu o dragoste furibundă… nu zic mortală…?
Ce frumoasă-i viaţa …căci după asemenea bijuterii şi nestemate, cum mai poţi să fii, zic eu ca un poet al iubirii, decât banal? PS. Ai spus, sper, ironic: „Alina merită să fie soţia mea!“. Corect. Dar tu?
