Scrisorile lui Stanca: Dragă Mircea Albulescu, la mulți ani!
Maestre, ați ajuns la vârsta de 2x40 de ani. Știu că nu v-a fost ușor. Și nici nu vreau să vă adresez vorbe goale și convenționale. V-am văzut, mai ieri, la tv, și pe pagina-ntâi prin ziare, când președintele, Guvernul v-au decorat… sau cred că am visat,… mă iertați, mănânc semințe și scriu prostii…
Căci, eu la vârsta-mi mult mai redusă, când îmi spune cineva, ”dragă, și bătrânețea are farmecul ei”, îmi vine să-i rup capu’. Are pe dracu’. Spun de pe pielea mea. Belele nedorite. Junghiuri, brâncă, trâncă, beteșug, vătămare, lingoare, boala lui Pierre Marie şi Marinescu, Recklinghausen, boala papagalilor, Rustitki Kahler, boala lui Carré, Calache, Parkinson, Alzheimer,… ce cultură am de frică. Să tot alegi...
Totul este, și aici e cazul domniei tale, să ai tăria, mândria și demnitatea de a le duce. De a le suporta. De a masca. Disimula. Și, probabil, avansând și eu spre 80, voi mai afla sinonime celor de mai sus…
Vă scrie un admirator. Care vă urmărește cu priviri tandre de multă vreme. Care nu pricepea de ce nu vă tundeți, bre, sprâncenele alea dese ca o streașină de stuf. De fapt, ele fac parte din actorul care sunteți. Podoabă, nu defect. Semn de identitate. Le am și eu de la neamul oltean-patern, și nu știu ce să fac cu ele… De unde și cum vă știu? De unde vă știe și admiră tot natul: teatru, film. În plus, și de la unele spectacole pe care le prezentam când eram mai tânăr. Și, vă mai recunosc din poezia profundă a dumneavoastră, din talentul cu care o rostiți. Să nu mai vorbim despre timbrul vocii Măriei Tale. Alt semn de identitate. Trebuia să faceți 80 de ani ca să mă prind că sunteți plin de semne. Voiam, de fapt, a spune simplu: unu e Albulescu. Albulescu este unu! Și, ce mă amuză e faptul că după atâtea activități energofage - actor de teatru - film, profesor universitar, secretar de stat la cultură, șef de departament, doctor în Arte, poet, recitator – ați îmbrățișat, aud, poate cea mai tandră meserie de pe lume. Aceea de bunic. E minunat să crești nepoți. Să te joci cu ei. Să te ”pui la mintea lor”. Nu uit scena aia de o tragică tandrețe, cu Brando, sângerosul mafiot din ”Nașul Unu”, murind de-adevărat, după ce fu ”împușcat” în grădină de nepoțelul de 3-4 ani… Meseria de bunic. O rațiune. Și nobilă. Și romantică. Se adaugă la un ”rest” , la un ”tot” uluitor de mare. Și, plin de omenesc.
La mulți ani, Maestre!
George Stanca, pamflet
