Scrisorile lui Stanca: Dragă Mircea Dinescu,
Cu marele regret al întârzierii și fiindcă nu mă aflu pe teritoriul patriei iubite, ci într-o rămășiță - dar ce rămășiță! - a unui vechi Imperiu, pe nume Austria, mi-am amintit că a fost ziua ta. Așa că, pentru 11 noiembrie, nu prea de mult trecută, un ”La mulți ani!” sincer și fratern!
Și, încă o dată, scuză întârzierea… Știi, stând de ceva vreme printre străini, dar cu o rubrică mereu vie acasă, nu ai cum să eviți reveriile. Gândul spre acasă lucrează. Are magnetismul lui. Și așa, cum mărturisesc, o vizită, o cădere întâmplătoare într-o medievală cramă, m-a dus cu gândul la tine. Sigur, puteam să te mint, să mă umflu, și să spun că, ocazia care m-a pus să-ți scriu nu e cârciuma, ci biblioteca de pildă din Spittal, unde te-am regăsit în gândurile-mi în vreme ce lecturam din Rielke, și apoi, măi, cantonându-mă la avagardismul lui Hanke, de-odată mi-am amintit de avangardismul tău. Cel din literatură, exprimat mai ales pe vremea cenzurii. Când semnai poemele ca scrise într-o capitală occidentală, să poată trece de cenzură… și uite așa, literalmente și literarmente am ajuns la tine. Comeseanul meu austriac, din ”bibliotecă”, povestindu-i de mata dorea să știe câți ani ai făcut. Și, ca să nu-i spun din memorie ”circa și ceva” am apelat la net. Așa am aflat că a fost ziua ta. Recent. 65 de ani.
Ești, pe lângă un mare poet, un mare actor social. Ești o figură, cum zic acoperitor și nu prea, românii. Căci, poți fi o figură a literaturii, cum și ești, dar poți fi o figură a literaturii care bucătărește, culinară; sau un oenolog al poeziei. Pe scurt, un epicurean. Nu poți scrie toată viața numai poeme. Și, mai ales, nu poți prea bine trăi din ele, decât dacă ai geniul limbistic al unor contemporani pupăreți de reliefuri dosnic-cotrocene, asezonate cu vise paranoic-nobeliare…
Așa s-ar mai putea trăi… dar nu e stilul tău, coane’. Ba, chiar în timp ce mai topesc un ” la muți ani ”, mă întreb, acum cu Neamțu, cine va fi Poetul din vârfu’ dealului… tu nu?
