Scrisorile lui Stanca. Dragă Nadia Comăneci,
Joi, 12 noiembrie, a fost ziua ta. Era să te uit, Prințesă. Să te uit cu ziua aniversării. Nu să te uit pe tine. Pe tine, pe Nadia noastră? Never-Jamais -Niciodată! Tu ești un jalon în viața mea și a generației mele. Ești un copac uriaș, care nu poate fi nici tăiat, nici neglijat. Un arbore de sequoia, pe care nu l-am văzut decât în filme. Dar ești fata noastră!
Iar pentru mine ești ceva mai mult. Ești un mit. O zeiță. Ești zeița Zecelui Olimpic. Primul din istoria gimnasticii. Ești mitul copilei fără copilărie. Căci pe timpul când co-generele tale încă se jucau cu păpușile. tu exersai, încasai, răbdai, aveai palmele bătucite, pline de sânge, curgea sudoarea pe tine și tânjeai după o linguriță de dulceață.
Îmi amintesc că mătușa mea din Baia Mare era prietenă cu familia Koszegy, cea a colegei tale, Rodica Dunca. Veneau la Deva, se urcau pe un deal și vă așteptau să veniți la antrenament. Una dintre probe era urcarea dealului. Mamele stăteau acolo ascunse între copaci, cu plăcinte, dulciuri. De câte ori ajungeați sus vă premiau părinții. Viață de lagăr. De altfel, Rodica a povestit odată: “Eu cred că e puțin spus (condiții - n.r.) dure, căci dacă scăpam doar cu bătaia eram mulţumite. Asta chiar dacă în anumite zile eram lovite de ne curgea sângele din nas şiroaie. Foamea era veşnicul nostru duşman”.Aproape că-mi vine să plâng. Ce contraste. ”Copilărie furată”, dar ”performanța cere sacrificiu”; ”Perfecțiunea doare rău.” O medalie-i plină de sânge”… Ce să mai zic? … mă cuprinde un val de indignare. Dar și de emoții. Așa, ca-n filmele de cinematecă, atunci când bagă ei viorile pe fondul sonor. Tot pe fondul duios al coardelor, aș plânge și de dorul tău, Nadia. Nu te-am mai văzut, atins, pupat obrăjorii, mâinile, din anii ‘90. Când ai venit prima oară înapoi în țară. Atunci la sala Polivialentă. A, și de la cununia civilă de la Cercul Militar și nunta de la Cașin… A trecut ceva ”timp de vreme” cum se zice-n Ardeal.
Diferența dintre noi, cred eu, e aceea că peste tine timpul trece degeaba. Ești o statuie vivantă, un mit, zeiță…și oricum ți-oi mai spune eu, tu rămâi nemuritoare. Fiindcă, așa este dat zeilor. Și mai ales Zeițelor lor… La mulți și eterni ani, Nadia!
