Cine a fost Velica, amanta lui Mihai Viteazul. Provenea dintr-o familie înstărită, avea părul negru ca pana corbului și ochi de chihlimbar
Amanta lui Mihai Viteazul a fost Velica, o femeie fascinantă care a intrat în istorie prin influența ei asupra domnitorului și prin scandalul pe care l-a provocat în epocă.
Cine era Velica?
Era fiica logofătului Ion din Pitești, deci provenea dintr-o familie de rang înalt. Aceasta era căsătorită cu un italian din suita domnitorului, pe nume Fabio Genga (un diplomat sau soldat venit cu armata lui Mihai). Relația ei cu Mihai Viteazul a început în timpul domniei sale (1593–1601). Deși fostul domnitor era căsătorit cu doamna Stanca, a întreținut o relație publică și ostentativă cu Velica.
Era prezentă des la curtea domnească, inclusiv în campaniile militare — lucru aproape fără precedent în epocă pentru o amantă oficială. Diplomați străini și cronicari ai vremii o menționează ca fiind foarte influentă și chiar implicată în deciziile lui Mihai Viteazul. Velica era considerată fermecătoare, ambițioasă și inteligentă.
Unii cronicari o descriu ca având o influență toxică asupra conducătorului, acuzând-o de trufie și jocuri de putere. Se pare că îl manipula și pe soțul ei, Fabio Genga, pentru a-l folosi ca acoperire, cel puțin la început. Cu toate acestea, nu există informații clare despre ce s-a întâmplat cu Velica după asasinarea lui Mihai Viteazul în 1601.
Istoricii presupun că fie a fost înlăturată discret, fie a revenit într-un con de umbră odată cu pierderea protecției lui. Velica apare în scrierile mai multor cronici străine din secolele XVI–XVII. Este amintită în studiile moderne despre viața privată a domnitorilor români. A devenit simbolul femeii influente de la curte, comparabilă cu metresele regilor francezi.
Velica, o femeie cu destin de roman
Într-un timp al bărbaților cu zale și sabie, ea pășea lin, cu glezne goale pe marmura rece a palatului domnesc. Nu avea coroană, dar privirea ei domnea. Era Velica, fiica boierului din Pitești și soția unui italian de curte, dar sufletul și trupul ei aparțineau altuia: Mihai Viteazul.
Spuneau despre ea că avea părul negru ca pana corbului și ochi de chihlimbar, în care voievodul se pierdea adesea mai mult decât pe hărțile de război. Nu rostea multe cuvinte, dar când o făcea, chiar și sfetnicii încruntați își plecau frunțile.
La curte, o urau femeile și o invidiau bărbații. Când mergea prin pridvoarele palatului, doamna Stanca se retrăgea în tăcere, iar boierii rosteau cuvinte șoptite, între admirație și teamă. Ea nu era doar amantă, ci o voință cu formă de femeie — și Mihai știa.
Se spune că în noaptea de dinaintea bătăliei de la Mirăslău, nu a dormit în cortul cu ostașii, ci în foișorul în care Velica îi recita versuri grecești, învățate de la călugării cu care fusese crescută.
"Dacă mor", i-ar fi spus, "să nu plângi; doar ține minte: nimic nu m-a clătinat în afară de tine."
Și totuși, istoria nu-i păstrează portretul. Numai cuvinte, șterse cu grijă de scribii care nu aveau loc pentru femei îndrăznețe în cronicile lor. N-a avut mormânt cu lespede, nici ctitorie, dar a rămas în amintirea acelora care au știut că o țară se poate cuceri cu sabia, dar un voievod – cu o privire.
