EXCLUSIV! Din naţionala de rugby, poliţist sub acoperire în Australia - FOTO
Numele lui Ştefan Chirilă (45 de ani) s-ar putea să nu spună prea multe iubitorilor sportului. Iubitorii rugbyului îşi amintesc însă că el a jucat în 1990 în istorica victorie obţinută de naţionala României în Franţa, la Auch, scor 12-6. Azi, scrie istorie departe de casă! E singurul român care a lucrat full-time sub acoperire în poliţia australiană şi primul care a obţinut calificările de detectiv - investigator specialist în criminalistică din Australia. În continuare puteţi să-i descoperiţi povestea, povestită chiar de el.
Începuturile
Face parte dintr-o familie de 4 fraţi. O familie sportivă, din moment ce trei dintre ei au jucat rugby, al patrulea făcând atletism. „Constantin, fratele cel mare a jucat la Polithenica Iaşi, Nicu a facut atletism pe perioada când era student la Academia de Marină, iar Remus a jucat şi el la Poli Iaşi, şi apoi doi ani în Franţa", explică Ştefan Chirilă. Şi, pentru că părinţii, aşa cum spune el, „nu credeau atât de mult în sport, însă erau «evlavioşi» când era vorba de şcoală, de educaţie, toţii cei patru copii am făcut studii universitare: Costică este doctor inginer şi primar în comuna în care ne-am născut, Prisăcani, Nicu este şef mecanic pe nave comerciale - lucrează de 20 de ani la companii străine că plătesc mult mai bine -, iar Remus este inginer mecanic şi actualmente stă în Melbourne, unde are un bussiness de auto-mecanică".
De rugby s-a apropiat la 12 ani, fiind „îmbolnăvit" de dragostea pentru acest sport de fratele mai mare. Iar primul contact cu balonul de rugby a avut loc în... lucernă. „Aveam vreo 12 ani şi Costică a adus acasă la ţară o minge ciudată... Atunci mi-am convocat prietenii din mahala şi după ce am tăvălit toata lucerna unui vecin şi fracturat clavicula unui camarad, care, ironic, mai târziu va ajunge să joace şi el în divizia A pentru Poli, am fost atins pe viaţă de pasiunea pentru acest joc fără egal". Cel mai mult i-a plăcut să joace „aripă" şi nu se sfieşte să amintească şi de unde a moştenit calităţile native: „Am jucat fundaş, aripă sau centru, însă eu cred că am excelat pe poziţia de aripă. unde viteza moştenită de la mama (fugea grozav de iute, de m-a ajuns cu nuiaua din urmă până pe la 14 ani...) şi forţa, dârzenia şi caracterul lui tata au fost atuurile mele", explică el.
A început rugby-ul de performanţă la 14 ani, ca junior la Clubul Sportiv Unirea Iaşi, unde l-am avut ca prim antrenor pe Clement Nemesniciuc - „un mare jucător, antrenor şi prieten" - apoi pe regretatul Costică Veriveş, ce a "plămădit" mulţi jucători buni. Talentul şi seriozitatea sa l-au impus rapid: „Am fost selectat în echipele naţionale de juniori, tineret, universitară şi seniori a României. Înainte de a pleca în Franţa am fost student şi am jucat la Universitatea Timişoara pentru 2 ani", ne dezvăluie Ştefan.
Evident, cea mai frumoasă amintire din carieră rămâne victoria cu Franţa, de la Auch, din 1990: „Am avut grozav de multe momente frumoase în cariera ce s-a întins de-a lungul a 28 de ani, însă euforia de după victoria cu Franţa, atunci când i-am bătut pentru prima oară la ei acasă, a fost ceva special", mai spune el.
A fost obligat să treacă la rugby în 13
Totuşi, vine întrebarea firească: de ce un jucător de o asemenea valoare şi perspectivă a părăsit ţara la doar 24 de ani, pentru a se dedica unui sport infinit mai greu, rugby în 13? Ne răspunde la această întrebare tot Ştefan Chirilă, care, după cum veţi vedea, spune lucrurilor pe nume, un lucru învăţat în anii, mulţi la număr, petrecuţi în străinătate. Nu se teme de cuvinte şi îşi cântăreşte foarte bine fiecare propoziţie. Ne explică, nu fără o oarecare durere în glas: „Am luat decizia grea ca la doar 24 de ani să plec în străinătate după ce m-am certat cu nişte hoţi şi corupţi din conducerea Federaţiei de Rugby. Am fost forţat să trec la rugby în 13 pentru că ei au refuzat să-mi acorde dezlegarea necesară pentru a juca în 15, până şi atunci cerându-mi «şpagă» ca sa-mi dea legitimaţia", spune Ştefan, fără a nominaliza pe cineva în mod special.
Trecerea de la rugby-ul clasic, în 15, la cel în 13, nu a fost uşoară, deşi, aparent, e acelaşi sport. „Trecerea nu a fost uşoară, nu atât din punctul de vedere al regulilor diferite, ce a nivelului extrem de ridicat în privinţa condiţiei fizice şi uzurii, care este mult mai mare datorită apărărilor foarte ermetice, şi a placajelor sălbatice", mai explică Ştefan. Care, în acea perioadă, venea în România în fiecare an între sezoane. Numai că, văzând ce este în ţară, a decis că este imposibil să se întoarcă definitiv în România „nu neapărat din cauza standardului de viaţă, ci a faptului că trebuia să mergi peste tot cu basca în mână", aşa cum mi-a explicat, a decis să emigreze.
Depusese actele mai întâi pentru Canada, dar, pentru că soţia lui, Simona, are o familie mare în Australia „cu unii unchi şi mătuşe imigrate aici de 30-40 de ani", au depus actele şi pentru „ţara Cangurilor". Iar surpriza a fost foarte mare, căci, aşa cum spune Ştefan, „surprinzător, în numai 5 luni am primit viza de rezidenţă permanentă şi am decis să imigrăm aici, pentru ca aveam ajutor de la familia Simonei. Totul a durat vreo 8 luni între decizia de a pleca şi aterizarea la Melbourne, în septembrie 1995".
Stabilirea în Australia. Primul contact
Astfel, a început noua viaţă a lui Ştefan Chirilă. O viaţă care nu a fost roz din prima zi: „A fost foarte greu la început, mai ales din cauza frustrării mele de a nu putea comunica. Eu ştiam doar vreo 50 de cuvinte în limba engleză. De aceea ne depusesem actele pentru zona Quebec, în Canada, unde predomina franceza, limba pe care o vorbeam fluent. Simona însă avea cunoştinte bune de engleză, pentru că studiase această limbă la şcoală", recunoaşte fostul internaţional.
Pe lângă acest impediment, a existat şi şocul întâlnirii cu o lume cu totul nouă. „Natura înconjurătoare, peisajele, fauna şi flora sunt atât de diferite... M-a impresionat mult la început faptul că majoritatea oamenilor stau la case frumoase, curăţenia este exemplară, parcurile şi zonele verzi sunt amenajate în fiecare cartier. În plus, faimoasele lor grătare sunt instalate în toate parcurile şi zonele de agrement, dar sunt şi prezente în grădina fiecărui australian. Cu o gamă începând de la 20 de euro până la adevărate bucătării mobile de 5.000 - 10.000 de euro".
La doar trei luni după ce a păşit pe pământ australian, pentru Ştefan a urmat un nou „şoc": Crăciunul: „Primul Crăciun a fost chiar bizar pentru mine. Eram în pantaloni scurţi, cu bere rece şi grătare. Plus mâncare românească! Pentru că noi, românii de aici, păstrăm obiceiurile şi mâncăm tradiţional de Sărbători", mai spune Ştefan Chirilă.
Prima echipă l-a propulsat spre munca de poliţist
Cum a ajuns în Australia a început, evident, să îşi caute o echipă unde să joace. Când evolua în Franţa, primise deja invitaţia din partea unui antrenor australian de a merge într-un catonament de selecţie alături de jucătorii unuia dintre cele mai importante cluburi de rugby în 13 din Australia, Canberra Raiders. Numai că exista o problemă: acel cantonament avea loc abia în luna noiembrie, la două luni distanţă de la sosirea în Australia a lui Ştefan şi a soţiei sale. Aşa că a ales o soluţie lângă casă: „Am mers la antrenamente cu o echipă locală de rugby în 15, numită Melbourne University, unde un unchi de-al Simonei ştia pe cineva din conducere", explică Ştefan. A fost o decizie care avea să-i marcheze întreaga viaţă, deoarece antrenorul echipei lucra pentru poliţia locală - Victoria Police Crime Department - şi i-a propus după doar câteva antrenamente o slujbă ca funcţionar public la Divizia de Luptă Împotriva Drogurilor. Funcţia, denumită în nomenclatorul australian Romania Liaison Officer, era una a unui ofiţer de legătură cu românii din Australia. Ştefan recunoaşte că, deşi era o funcţie onorabilă, de răspundere şi, mai ales, de invidiat pentru cineva abia ajuns în Australia, a stat pe gânduri până să o accepte. „Nu a fost o decizie uşoară, pentru că la 28 de ani eram încă «verde», în plină formă şi aveam o fereastră deschisă pentru a juca la cel mai mare nivel din lume în 13... Ce m-a facut să o accept şi să rămân în Melbourne a fost în primul rând suportul familiei, un serviciu asigurat ce-mi dădea perspectivă după terminarea carierei în sport şi faptul că la acel nivel în 13, din cauza uzurii fizice, mai aveam realistic maximum 2-3 sezoane rămase...", explică Ştefan motivele pentru care a dat curs ofertei.
Programul nu era deloc unul lejer: „În primele 6 luni mergeam la serviciu până la ora 16.00, iar seara, între orele 18.00 şi 20.00 la cursuri de engleză... Însă eu cel mai mult am învăţat engleză de la poliţiştii cu care lucram. Eram nevoit să vorbesc limba lor. Aveau şi încă mai au probleme majore cu mafia românească de droguri, care este foarte activă la nivel mic-mediu, de obicei în distribuţie. O mână de uscături ce ne-au dat şi aici un nume rău", încheie fostul internaţional, în nota deja cunoscută, această parte a istorisirii sale.
Cine sunt infractorii români din Australia? „vând droguri în timpul săptămânii, iar duminica vin la biserică şi sponsorizează activitaţile comunitare"
Ce făcea mai precis Ştefan Chirilă la serviciu? Ne spune chiar el: „Traduceam interceptările telefonice şi convorbirile dintre infractorii români în operaţiuni urgente, sau în cele în care aveam infiltraţi agenţi sub acoperire. De asemenea, mediam interviurile cu suspecţi români şi le dădeam sfaturi detectivilor în probleme culturale. Apoi, ţineam legătura cu asociaţiile româneşti şi-i educam în prevenirea şi lupta împotriva fenomenului infracţional specific comunităţii noastre", spune Ştefan. Care are şi o explicaţie a acestui fenimen infracţional legat de români. „Cele mai mari probleme sunt legate de perioada comunistă, când multe lichele din sistemul nostru penitenciar au fost lăsate să plece în străinătate ca azilanţi politici cu cazier imaculat. Oriunde s-au dus au făcut acelaşi lucru pe care-l ştiau de acasă. Apoi, noii veniţi, trăind în enclave etnice fără să se acomodeze şi fără a învăţa bine engleza, au devenit victime uşoare pentru traficanţii de droguri şi vânzătorii de vise... şi la rândul lor au ales o cale greşită... Faptul ca mulţi români îi tolerează, pe... cum le spun ei «vânzătorii de bomboane», şi nu văd că proprii lor copii ar putea fi sau sunt victimele cumplitului flagel ce sunt drogurile... Ei vând droguri în timpul săptămânii, iar duminica vin la biserică şi sponsorizează activitaţile comunitare...". O descriere dură, dar perfectă a realităţii, trebuie să recunoaşteţi.
În ciuda programului ce te oboseşte doar să ţi-l imaginezi, el a continuat să joace rugby. Şi a făcut-o pe mai multe nivele, după cum veţi vedea: „Am făcut sport de performanţă pentru încă 6 ani, jucând în acel timp pentru Melbourne University, pentru echipa statului Victoria - am avut meciuri cu Anglia, Scoţia, Franţa, Fiji, Samoa - dar şi pentru echipa poliţiei australiene de rugby în 13. Cu aceasta din urmă a avut turnee în Anglia, Maroc, Insulele Cook, Argentina, Uruguay, Brazilia, Noua Zeelandă şi Fiji", spune Ştefan,
În 1998 a vrut mai mult: să devină ofiţer militar. Aşa că a intrat din prima la Academia de poliţie din Australia
Chiar dacă era un serviciu bun, cu responsabilităţi, dar destul de liniştit pentru firea lui, Ştefan Chirilă a decis că este timpul să schimbe ceva: a vrut să devină, din ofiţer de legătură, ofiţer militar. Se întâmpla în 1998. „Cei care mă cunosc bine ştiu că toata viaţa am fost dependent de andrenalină şi acolo unde este acţiune, de obicei sunt şi eu... De aceea, mereu am fost atras de munca în poliţie, care are un scop nobil şi-mi dă senzaţiile tari de care am nevoie într-un cadru legal. Munca pe care o aveam eu, ca funcţionar public, avea însă multe restricţii, aşa că după 3 ani am hotarât să devin ofiţer militar".
Zis şi făcut: „Am făcut un curs pregătitor de 3 luni, căci examenul teoretic este aspru - am întâlnit la examen australieni care dădeau pentru a cincea oară -, însă noi românii suntem ambiţioşi, iuţi la minte şi avem cunoştinţe generale vaste comparativ cu majoritatea localnicilor", spune Chirilă. Iar rezultatele s-au văzut imediat. A intrat din prima la Academie. Acolo unde a început munca de pregătire pentru munca de poliţist. O pregătire care, veţi vedea, nu este deloc ruptă de realitate: „Am luat notă mare şi am început la Academie după vreo 9 luni, căci procesul este lung şi anevoios cu probe fizice, teste de inteligenţă, teste psihologice şi interviuri. La început am învăţat 6 luni legea, procedurile administrative şi metodologie - tehnica operaţională. Asta se întâmpla la Academie... După care, timp de doi ani am făcut experienţă la diferite departamente - circulaţie, transport în comun, testări de alcool/ droguri şi «general policing» la trei posturi de poliţie. În fiecare lună lucram timp de trei săptămâni şi apoi o săptămână mergeam înapoi la Academie pentru examenele teoretice şi antrenamente", povesteşte Ştefan. Care continuă: „După această perioadă, ei îţi oferă contract permanent, căci până atunci eşti student în perioada de probă. Apoi mergi la specializări. Eu am lucrat la Drug Squad, la filaj, şi cea mai mare parte până anul acesta, în ianuarie, la Undercover Unit. Oricum, durează 4 ani şi jumătate până esti pe delin calificat şi începi să-ţi găseşti făgaşul favorit". De lucrat, a lucrat mereu în Melbourne. Pentru că statul australian se gândeşte la oamenii săi, după cum veţi vedea: „Tot timpul am lucrat în Melbourne, datorită faptului că locuiesc aici, soţia lucrează aici iar copiii merg la şcoală în zonă... Cei din comandă sunt înţelegători şi-i trimit la ţară pe cei mai tineri şi fără familie", Sună explicaţiile lui Ştefan. Totul pare ireal pentru noi, nu? Dar este realitatea.
În Melbourne sunt în jur de 11 atacuri armate pe zi
Chiar dacă Melbourne e unul dintre cele mai sigure oraşe din lume, asta nu înseamnă că poliţia nu are treabă. „Melbourne este un oraş imens ca suprafaţă (are 80 km. lungime pe 50 - 60 km lăţime) şi aproape 4 milioane de locuitori. Este unul dintre cele mai sigure oraşe din lume (a fost numit de 3 ori «cel mai bun de locuit oraş din lume»), însă adunând atâta lume şi atâtea comunităţi etnice într-un loc, inevitabil creează un „climat special" în care avem în medie 11 spargeri de bănci/ atacuri armate pe zi, 3 - 4 omucideri pe săptămână şi în medie 2 răpiri de persoane pe săptămână. Poate fi periculos, însă avem echipaje foarte bine pregătite şi echipament ultra-modern - poliţia din Victoria are 4 elicoptere în dotare, peste 2.000 de maşini şi un buget anual de aproape 3 miliarde de euro. În plus, intervenţiile sunt plănuite minuţios, astfel încât să avem de partea noastră surpriza şi să avem controlul situaţiei prin număr şi armament superior", îmi explică Ştefan Chirilă.
E dezgustat de modul de operare al „mascaţilor români"
Evident, de fiecare dată când se gândeşte la România, compară realitatea din ţară cu cea australiană. Iar ceea ce nu-i place deloc este modul de acţiune al oamenilor legii. „Aici, în Australia, doar cei de la grupul anti-tero poartă cagule, însă au numere de identificare pe uniformă pentru a putea fi nominalizaţi în cazul plângerilor. Dar am văzut acasă o intervenţie a «mascaţilor» şi am fost absolut dezgustat de excesul de forţă, aroganţa şi non-profesionalismul afişat, dar mai ales de lipsa oricărui mijloc de identificare personal". E doar concluzia unui om care vede realitatea românească de la distanţă.
Lucrează sub acoperire, deci nu poate dezvălui gradul
Întrebarea firească este: ce grad are Ştefan? Răspunsul vine la fel de firesc: „Deocamdată, nu-ţi pot spune ce grad am, pentru ca încă mai lucrez part-time sub acoperire şi full-time la Criminalistică - unde luna aceasta trecuta am terminat ca şef de promoţie calificările Şcolii de Detectivi, ce a durat 3 ani.
Majoritatea operaţiunilor sunt în Melbourne şi în statul Victoria, însă cu cei de la Undercover Unit de multe ori mergem şi în celelate state, în Noua Zeelandă sau în state din zona Asia".
A jucat rugby până la 41 de ani
De jucat rugby, a continuat să o facă câţiva ani. „Până la 36 de ani am jucat pentru Melbourne University, apoi doar în echipa poliţiei din Victoria şi cea a poliţiei australiene. Ultimul turneu a fost acum 4 ani, când aveam 41 de ani şi, surprinzător am fost selectat în echipa poliţiei australiene de rugby în 15 pentru un turneu în Noua Zeelandă. Am fost, de altfel, primul poliţist din Victoria selectat în amândouă echipele reprezentative de rugby ale poliţiei australiene, atât la rugby în 13, cât şi la rugby în 15", explică Ştefan Chirilă.
Şi-a cunoscut soţia la Iaşi, în studenţie. Sunt căsătoriţi de 20 de ani şi au împreună doi băieţi
Pe Simona, soţia lui, a cunoscut-o în timpul studenţiei. O să-l las tot pe Ştefan să povestească, pentru că are un aer nostalgic: „Mi-am cunoscut soţia în timpul facultăţii, în faimosul cartier studenţesc Tudor Vladimirescu, unde fără doar şi poate mi-am petrecut cei mai frumoşi ani ai vieţii. Ea este din Deva, însă ajunsese la Iaşi pentru că era singura facultate de textile din ţară. Eu, împreună cu câţiva prieteni, dădeam discotecă de 4 ori pe săptămână la parterul căminului în care ea locuia. Apoi, amândoi ne-am transferat la Timişoara: ea pentru a fi mai aproape de casă, eu pentru că Iaşiul picase în seria a doua valorică, şi cum pe atunci jucam în echipa naţională, era o problemă". La sosirea în Australia, ea a făcut un masterat în protecţia mediului înconjurător şi acum lucrează ca manager pentru Reserve Bank of Australia, la departamentul de mediu înconjurător.
Sunt căsătoriţi de 20 de ani şi au împreună doi băieţi. Despre care vorbeşte cu mândrie: „Avem doi băieţi minunaţi: Daniel are 11 ani şi e în clasa a cincea, iar Victor are 9 ani şi e în clasa a treia. Au dublă naţionalitate. Amândoi sunt foarte buni la şcoală şi sportivi talentaţi: practică baschet, înot şi karate, urmând ca de la anul să-i încerc şi la rugby", explică Ştefan.
„Am rămas cu o nostalgie în suflet faţă de România"
Se gândeşte cu foarte multă nostalgie la România. O să-l las tot pe Ştefan să vă vorbească despre acest lucru, pentru că în glasul său se simte dorul de ţara natală, dar explică şi extrem de corect şi simplu ce simte faţă de România. „Am rămas cu multă nostalgie şi dor în suflet, pentru că am trăit 24 de ani în România... şi avem rădăcini adânci. Dar după ce extraordinarii mei părinţi s-au dus, chemarea spre casă nu mai are aceeaşi intensitate. La început veneam acasă o dată la doi ani, însă acum vizitele s-au rărit şi venim la 4 - 5 ani... Suntem şi mai mulţi în familie, iar costurile sunt destul de piperate... Ca să nu mai vorbim de 20 de ore incontinuu de zbor doar un drum... Am fost în iunie - iulie anul ăsta şi am stat 8 săptămâni, dintre care 3 le-am petrecut prin Europa... La anul, ca o excepţie, voi veni singur din nou... În august se vor ţine în Belfast, World Police and Fire Games (un fel de Spartachiada universală) şi am fost invitat să joc în echipa poliţiei de rugby în 7 de masters (peste 35 de ani). Participă peste 15.000 de sportivi - membri operaţionali ai serviciilor de urgenţă: poliţie, pompieri şi ambulanţă din întreaga lume, şi spun ei că este cea mai mare activitate sportivă ca număr de participanţi după Olimpiadă... Voi profita de ocazie şi voi veni şi pe acasă, pentru ca sunt aproape şi voi plăti numai diferenţa de rută", spune Ştefan.Acest turneu l-a făcut să se reapuce de antrenamente după o pauză de 4 ani. „M-a atins din nou microbul şi am început să ne antrenăm o dată pe săptămâna, deocamdată, pentru turneul de la anul. M-am menţinut în formă pentru că merg de 5 ori pe săptămână la sala de forţă de la serviciu. În Australia, fiecare staţie de poliţie are una în dotare.
Are multe hobby-uri: pescuitul, vânătoarea, scufundările
Evident, ca orice om, şi Ştefan Chirilă are foarte multe pasiuni. „Am o groază de hobby-uri şi, din păcate, aşa cum îmi reproşează nevasta, niciunul nu-i ieftin. Mergem atât de des de cum ne permite timpul - am o gaşcă superbă de prieteni adevăraţi plus Remus, fratele meu mai mic - la vânătoare, pescuit, camping, scufundări sau cu motocicletele de teren. În rest, ne întâlnim aproape în fiecare săptămână cu familiile la grătar şi cel puţin o dată la fiecare 7-8 săptămâni închiriem o casă pentru week-end în locurile turistice ce se găsesc la tot pasul... Avem program încărcat, pentru că încercăm să luăm de la viaţă cu amândouă mâinile, acum când încă suntem tineri... În Australia sunt atât de multe locuri feerice, încât imi este greu să spun care-i cel mai frumos... poate Coasta de Est, statul Queensland, ce este în zona tropicală şi are rain forest şi Marea Barieră de Corali...", spune el.
Dacă ar fi rămas în România crede că devenea antrenor de rugby
Am încercat să facem şi un exerciţiu de imaginaţie: unde s-ar vedea Ştefan în România, în cazul în care decidea să se întoarcă în ţară? Răspunsul vine brusc şi sincer, ca al unui om care este obişnuit să spună ce gândeşte: „Dacă rămâneam în România, cu siguranţă antrenam - am făcut şcoala de antrenori în Franţa - însă nu ştiu dacă era suficient pentru a avea un trai decent. În poliţie cu siguranţă nu aş fi rezistat, pentru că ei sunt încă „miliţieni" deghizaţi. Este extrem de greu să schimbi fundamental mentalitatea oamenilor. În bussiness sau politică... nu ştiu, că nu am diplomaţia şi charisma fratelui mai mare...", spune Ştefan.
Cum vede întărirea rugby-ului românesc
Nu s-a rupt total de ţară şi ştie tot ce se întâmplă în rugbyul românesc: „În fiecare săptămână mă uit la ştirile din Romania, şi mai ales la cele legate de rugby... Este trist nivelul la care am ajuns... Ne bat echipe cu care nici nu-mi amintesc ca România să fi jucat vreodată: Portugalia, Japonia, SUA... Aducem pe bani grei antrenori străini, în loc să-i trimitem pe cei tineri, ai noştri, la cursuri... Importăm jucători străini pentru a creşte meteoric calitatea şi spectacolul jocurilor, în loc să investim în jucătorii noştri. În loc să ne reîntoarcem la bază... la atragerea şi selecţia copiilor în acest joc... la introducerea lui în şcoli, licee, şi la ţară. Fac o paranteză şi îţi recomand să vezi ce bază sportivă şi ce club de copii a făcut fratele meu la Prisăcani. Lipsa sponsorilor, sau a unor legi avantajoase pentru sponsori, nepăsarea celor din minister şi a consiliilor locale, în general lipsa fondurilor foarte mari necesare menţinerii unei echipe de rugby... Implicarea foştilor jucători (mulţi dintre ei ajunşi oameni influenţi) pentru a da înapoi ceva jocului lor favorit şi a-l ajuta să supravieţuiască", vede Ştefan câteva dintre soluţiile ce ar putea duce la reînvierea singurul sport de echipă din România ce a fost prezent la toate turneele finale ale Cupei Mondiale.
Dezamăgit de echipa naţională: „Lipsă de gabarit, nivel tehnic mediocru şi pregătire fizică insuficientă"
Anul trecut, deşi şi-a dorit, nu a ajuns la nici un meci al naţionalei noastre la Cupa Mondială. „Nu am fost la nici un meci, pentru că Australia este imensă şi cel mai aproape meci a fost la 2.000 de kilometri distanţă. Am avut lacrimi în ochi după meciul cu Scoţia, şi nu am putut crede că nu am avut inteligenţa şi disciplina tactică necesară pentru a menţine scorul pentru încă doar 8 minute. Putea să fie cea mai importantă victorie obţinută vreodată de rugby-ul românesc", spune Ştefan, care face şi o analiză dură la adresa jucătorilor noştri. „La echipa naţională cel mai grav mi se pare nu lipsa victoriilor, ci felul în care jucăm... Mentalitatea jucătorilor atunci când îmbracă tricoul cu frunza de stejar şi reprezintă ţara... Oare mai înseamnă ceva pentru ei??!! Lipsa de gabarit, nivelul tehnic mediocru şi pregătirea fizică insuficientă. Jucători foarte activi pe Facebook, şi deloc timizi în a se expune public cu tot felul de povestioare patetice... Jucători ce au pierdut orice legătură cu trecutul, cu foştii jucători, cu tradiţia noastră în acest joc". O analiză dură, făcută de un fost internaţional, obişnuit cu rugby-ul de calitate.
S-a „rupt" cu scandal de Federaţia Română de Rugby, în 1997
Ştefan Chirilă nu păstrează o amintire plăcută nici faţă de Federaţia de Rugby. E adevărat, cea din trecut: „De federaţie ce să mai spun... Ultima experienta a fost prin 1997, când întorcându-mă în vacanţă acasă, clubul din Iaşi m-a re-legitimat pentru a-i ajuta la câteva meciuri de la sfârşitul campionatului. Aveam absolut toate actele în regulă şi m-am antrenat cu băieţii în vederea meciului cu Griviţa de la Iaşi, ce era, datorită poziţiei în clasament, foarte important. Şocant însă, cu câteva minute înainte de începerea meciului, observatorul federal i-a chemat pe antrenorii din Iaşi în vestiarul arbitrilor şi i-a ameninţat direct cu retrogradarea dacă mă vor folosi în meciul cu pricina, care în calculele lor, făcute la «împărăţie», trebuia câştigat de Griviţa. M-au întors înapoi de la încălzire şi am văzut meciul din tribună, neîntelegând cum încă mai erau posibile asemenea mârşăvii. A câştigat la o diferenţă mică Grivita şi «consiliul suprem» m-a lasat să joc în următorul meci, în care am marcat 4 eseuri...".
Iar dezamăgirea legată de România a fost mare. „Echipa care a bătut Ţara Galilor şi Franţa la ei acasă a fost o echipă extraordinară, pentru că era o echipă de prieteni. Era o echipă care a fost lăsată să joace împreună, şi se cunoştea foarte bine. O formaţie cu antrenori capabili care i-au permis echipei să creadă în ea. O echipă care a făcut publicitate bună ţării şi a adus sponsori, şi implicit bani în cuferele Federaţiei. Şi atunci, mafia lui Irimescu, Damian şi Viorel Morariu - din păcate jucători mari la vremea lor... - a început să tragă puternic sforile şi să-şi poarte interesele personale în detrimentul echipei şi a rugbyului românesc. Ei şi lacheii cu care s-au înconjurat au distrus acea echipă, şi-au deturnat fondurile primite, facându-ne astfel să pierdem şansa de a ţine pasul cu ritmul în care rugbyul modern s-a dezvoltat şi a trecut la profesionism. Este purul adevăr... Şi îl ştiu şi multi alţii... Eu doar am avut curajul să le-o spun în faţă... Şi de aceea m-au trimis acasă înaintea turneului din Noua Zeelandă, după ce cu doar câteva săptâmâni înainte fusesem numit în echipa turneului de calificare la Cupa Mondială, ţinut în Italia", îşi încheie destăinuirea Ştefan Chirilă.
„Nu regret nimic. Aici mi-am găsit pacea, fericirea şi locul. Am o familie fantastică"
Stefan Chirilă, totuşi, nu regretă nimic din ce i s-a întâmplat: „Nu-mi pare rău. Fiecare şut în fund este un pas înainte. Am fost primul român care a jucat la profesionişti în 13 în Franţa, primul român care a jucat în reprezentativa unui stat australian, în echipele poliţiei australiene de 13 şi 15. De-a lungul carierei mi s-au cântat imnurile naţionale a 3 ţări...". Asta pe plan sportiv. Pe plan profesionial, Ştefan e la fel de mulţumit: „Sunt singurul român care a lucrat full time sub acoperire şi primul care a obţinut calificările de detectiv - investigator specialist în criminalistică din Australia. De asemenea, am fost decorat de 2 ori pentru merite excepţionale în stingerea incendiilor din 2009 - cel mai mare dezastru natural din istoria Australiei - şi munca mea ca «undercover operative»... Am realizat atât de multe... Mi-am gasit pacea, fericirea şi locul. Am o familie fantastică. Cum aş putea regreta... Toate mulţumită lor".
