Comentariul lui George Stanca: Culoarea mămăligii
Cu Insulele Feroe am jucat în galben. Culoarea mămăligii. Nici măcar vârtoasă... Căci cu Tănase, Torje, apoi cu Prepeliţă am sperat că aveam ceva microbi energetici. Pantilimon...
Mă aşteptam la un tsunami. Furtună. Nici măcar într-un pahar cu apă nu a fost. Linişte. Fără valuri. Bulbuci şi stropi. De mămăligă. Spre terci. Pantilimon... Meciul a avut un adagiu folcloric. Obsesiv şi presant. ”Aoleu, ce chin, ce jale!” Căci, partida întreagă fu o poezie, un cântec. Doină de jale. Dar nu cu strofe. Cu cata-strofe: Sânmărtean. Adi Popa. Rusescu. Maxim, chiar la maximum. Ne-o fi lipsit Florin Andone... cel fără de debut. Mă râd şi eu de năduf. Pantilimon...
Mame românce, taţi viguroşi, puneţi mâna, umărul sau ce aveţi la îndemână şi faceţi copii-fotbalişti! Ţara v-o cere. Ţara are nevoie. Fotbalişti. Ca Pantilimon. Nu mămăligi terciuite. Auuuu, unde-s ”hagii” de altă dat’?!
Cel mai bun public din ţară fu acuma cel mai prost. „Ruşine să vă fie” au încheiat aiurea patrioţii ploieşteni. De ce, ruşine, mă? Fiindcă am luat trei puncte? Pantilimon...
