Copos a ucis 93 de ani de legendă
Liga I s-a reconfigurat aproape în întregime în ultimii ani, locul echipelor de tradiţie fiind luat de trupe săteşti izvorâte din ambiţia unor edili locali şi finanţate din bani publici. Cluburile de legendă au intrat în spirală şi insolvenţa, care se aştepta salvatoare, s-a dovedit a nu fi altceva decât o prelungire a bolii înaintea decesului inevitabil. Rapid corespunde din păcate fidel acestei definiţii.
Societatea românească a rămas a nimănui imediat după 1989, când nu aveam încă legi clare şi nici instituţii, iar impostorii râvneau să deţină ce rămăsese abandonat după căderea lui Ceauşescu. Din păcate, la fotbal şi la Rapid a fost la fel.
Finanţarea publică le-a fost retrasă tuturor cluburilor, care au trebuit să se privatizeze urgent pentru a supravieţui. Pe nimic, bineînţeles, aşa cum s-a întâmplat cu industria noastră, vândută mai apoi la fier vechi. În acest context, la Rapid a apărut George Copos, un cofetar anonim care prinsese repede şpilul capitalismului timpuriu. Acesta era patronul câtorva maganizaşe în care se vindeau produse de patiserie, îngheţată şi prăjituri, iar în Giuleşti a ajuns în 1992, ca sponsor. Mai exact, dădea câţiva bănuţi pentru reclamele de pe marginea terenului şi era responsabil cu cateringul, adică aducea mâncare şi băutură la protocol. Cu alte cuvinte, un nimeni. În foarte scurt timp, apropo de tunurile de care aminteam în materialul alăturat, acesta a devenit ceea ce numim acum „un potent om de afaceri”, iar cerul era limita pentru el. A pus mâna pe club, înfiinţând o societate pe acţiuni cu el proprietar majoritar. Astfel, Rapid era egal cu George Copos. Şi lucrurile au mers bine o perioadă. S-a construit o bază modernă la Pro Rapid, în Bucureştii Noi, iar la club au fost aduşi mai mulţi foşti internaţionali de renume. Cu Mircea Lucescu antrenor şi Mircea Rednic, Dănuţ Lupu şi Neluţu Sabău în teren, Rapid a devenit campioană, iar farmecul vieţii a migrat puţin spre fascinaţia puterii.
Lăcomia a stricat însă totul şi pentru o sumă de transfer declarată greşit pentru a fenta plata TVA a făcut şi închisoare. În 2008, George Copos a mişcat însă riscant rău de tot. A adus în Giuleşti străini foarte scumpi şi pe salarii halucinante, mizând pe recuperarea banilor din Liga Campionilor. Cum asta nu s-a întâmplat, au rămas doar datoriile. În 2012, când s-a ajuns la o sumă de ordinul zecilor de milioane de euro, patronul a cerut insolvenţa, a executat tot ce era de valoare şi a abandonat corabia. Rapid a intrat atunci pe mâna lui Adrian Zanfir şi a lui Nicolae Cristescu, aşa-zişi salvatori, demascaţi în cele din urmă ca fiind doar nişte impostori dornici de ceva reclamă uşoară, dar care n-au în buzunar prea mulţi bani. Şi ei au fugit când s-a împuţit treaba rău, iar Rapid a intrat în 2014 pe mâna patronului de apă plată, Valerii Moraru. De numele basarabeanului pare să se lege falimentul oficial al clubului, dar nimeni nu poate nega că George Copos şi deciziile lui catastrofale au îngropat de fapt Rapidul.
Citeşte mâine despre cum a distrus Cornel Penescu formaţia FC Argeş
Au descoperit jucători români de excepţie
Rapid a dat fotbalului românesc o serie de jucători de excepţie, mulţi dintre ei prinzând selecţii pe bandă rulantă la echipa naţională. Amintim aici doar pilonii de la început, Iuliu Baratky, Bazil Marian şi Titus Ozon. Apoi, vârfurile din generaţia campioană 1967, Ion Ionescu, Teofil Codreanu şi Bebe Năsturescu. Cei cinci rapidişti prezenţi cu România la Mondialul din Mexic 1970, Rică Răducanu, Dan Coe, Niculae Lupescu, Liţă Dumitru şi Sandu Neagu merită şi ei un loc aparte în istorie, la fel ca şi Nae Manea, Fane Ţâră, Ion Goanţă, jucători într-o perioadă neagră pentru club. Nu în ultimul rând trebuie amintiţi cei care au încântat Giuleştiul imediat după 1990, Nae Stanciu, Neluţu Sabău, Dănuţ Lupu, dar şi cele mai recente simboluri: Vasile Maftei, Daniel Pancu, Daniel Niculae, Marius Şumudică sau Cristi Săpunaru.
Rapid, un mit născut din pasiune
Fără patroni al căror motto să fie „dă tunul şi dispari în 50 de secunde!”, în fotbalul din secolul XX s-a mers sănătos, de jos în sus, promovând doar copii şi tineri autohtoni. A fost simplu ca în jurul oricărei fabrici să apară o echipă de fotbal şi aşa s-a născut şi Rapid. În vara lui 1923, muncitorii de la atelierele Griviţa au înfiinţat CFR Bucureşti mai mult pentru ora de sport. Clubul a fost susţinut de Căile Ferate şi în scurt timp a atras simpatii naţionale. Până să se nască Steaua şi Dinamo, vişiniii jucau cu tribunele pline şi au devenit în scurt timp simbolul boemiei în fotbal, redenumit mai târziu farmecul vieţii. Maistrul Teofil Copaci, primul preşedinte al clubului, şi strungarul Grigore Grigoriu, primul căpitan al echipei, nu şi-au propus în primii ani decât mişcare pentru sănătate, nu şi performanţă. În perioada interbelică, Rapidul lui Iuliu Baratky şi Bazil Marian a fost printre echipele de top ale României, câştigând de şase ori consecutiv Cupa şi respectul întregii ţări. În 1939, Regele Carol al II-ea a inaugurat Stadionul Giuleşti, cel mai mare şi mai modern din ţară la acea vreme. Al Doilea Război Mondial i-a furat însă Rapidului finala Cupei Europei Centrale, cu Ferencvaros. La finalul anilor ’60 şi începutul anilor ’70, giuleştenii au avut însă o generaţie fantastică: în frunte cu Ion Ionescu, golgheterul din toate timpurile al Rapidului, cu 107 goluri marcate, s-a câştigat titlul din 1967, primul de la înfiinţare. Au urmat ani buni, cu participări în cupele europene, unde după 1970 se băteau de la egal la egal cu coloşi ca Juventus, Leeds, Napoli sau Inter. Au urmat apoi 15 ani grei pentru Rapid, care şi-a câştigat contra-renumele de ABBA, adică un an în A, doi în B. Chiar şi aşa, giuleştenii au mai pus mâna pe câteva cupe şi au scos jucători de geniu, Nae Manea, fiind cel mai elocvent. Revoluţia a revoluţionat însă şi Giuleştiul. Anii ’90 şi începutul anilor 2000 au fost de senzaţie, cu Lucescu şi Rednic câştigând încă două titluri pentru Rapid şi transformând clubul într-unul de talie europeană. Sfertul din Cupa UEFA, din 2006, va rămâne în legendă, dar apoi a venit Apocalipsa.
FC Rapid Bucureşti
- Nume precedente: CFR Bucureşti, Locomotiva Bucureşti, UFC Rapid
- Data fondării: 25 iunie 1923
- Culori: alb şi vişiniu
- Stadion: „Valentin Stănescu”, Bucureşti
- Titluri de campioană: 3 (1967, 1999, 2003)
- Locul 2 în Divizia A: 14 (1937, 1938, 1940, 1941, 1949, 1950, 1964, 1965, 1966, 1970, 1971, 1998 , 2000 şi 2006)
- Cupe ale României: 13 (1935, 1937, 1938, 1939, 1940, 1941, 1942, 1972, 1975, 1998, 2002, 200şi 2007)
- Supercupa României: 4 (1999, 2002, 2003, 2007)
- Cupa Ligii: 1 (1994)
- Internaţional: Cupa Balcanică (1964-1965, 1965-1966). Finalistă în Cupa Europei Centrale (1940), Sfert-Finalistă Cupa UEFA (2005-2006)
