Ultima noapte de foame, întâia noapte de război
Cei 19 eroi care şi-au pus viaţa în pericol pentru o simplă idee au ieşit ieri din greva foamei. În ultima lor noapte de protest, fără precedent în fotbalul românesc, Click! le-a fost alături până dimineaţa pentru a le spune povestea. Deşi mişcarea s-a încheiat fără efecte majore, ei rămân nişte învingători, iar ţelul lor neatins, o pierdere pentru noi toţi.
Miercuri, aproape de miezul nopţii, înarmat cu o atitudine de om care merge la un priveghi, am ajuns la stadionul Giuleşti. Nu ştiam ce voi găsi acolo, dar eram pregătit pentru ce era mai rău, iar tristeţea mă cuprinsese şi pe mine. Poarta dinspre Teatru era închisă, iar pe ea scria: „Din respesct pentru cei dinăuntru, nu intraţi decât cu apă!".
Mă conformez şi imediat ajung la vestiare, unde doi băieţi joacă table, iar alţi câţiva se uită la ei bătând în nişte tobe. În jurul lor, zeci de baxuri cu apă, adică singurul lucru de care au nevoie. Înaintez spre teren, iar acolo mă întâmpină în jur de 30 de persoane, mulţi dintre ele rude ale grevişitilor veniţi să-i susţină sau, după caz, să încerce să-i ia acasă.
Liviu Ungurean, zis „Bocciu", liderul galeriei Rapidului, mă întreabă cât s-a terminat România - Slovacia, auzind că vin direct de la meci, şi-mi arată un cort şi un sac de dormit. Îi spun că n-am venit aici să dorm, ci să fac ce fac şi ei. Mă surprinde atmosfera degajată, glumele şi hazul de necaz pe care cei 18 încă mai au puterea să-l facă.
Spun 18 pentru că, cel mai în vârstă dintre grevişti, Cornel, renunţase din cauza stării lui de sănătate. Nu vă grăbiţi cu critica. Era tot acolo, cu fraţii lui, doar că trecuse pe acasă pentru o supă. Mă gândesc că scandarea: „C-aşa sunt eu rapidist, niciodată nu sunt trist", nu e doar un vers cu rimă, ci scoasă din trăirile lor şi încep să regret că am fost atât de fraier încât am crezut că voi asista la un parastas.
„Dacă tot ai venit, hai să te facem să te simţi ca acasă", îmi spune „Bocciu" şi băieţii se pun pe treabă. Sunt chemaţi şi cei de prin corturi, şi cei care vorbesc la telefon şi toată lumea se pune pe cântat. Răsuflu uşurat. Nu e nicio tragedie aici, ci doar 19 oameni dintr-aceia dispuşi să moară cu zâmbetul pe buze pentru crezul lor.
Eu mă simt deja ca la un spectacol la care n-am plătit bilet şi încep să explorez zona. De poarta în care Pancu trebuia să înscrie goluri în Liga I anul acesta stă atârnat mesajul: „Un nou început". Pe margini, bannere despre ultimii samurai, despre mafioţi autohtoni şi speranţa în sfârşitul lor. Spre ora 03:00, mă ia frigul, iar Ciprian mă vede tremurând. Se duce imediat şi-mi aduce bluza lui de trening. „Ia, eu m-am obişnuit cu frisoanele. Şi de frig, şi de foame, şi de cald". Mă uit după victime, dar nu văd decât vreo doi care arată mai rău. Un alt Ciprian, un tip cu coadă, pare devastat.
Îl întreb pe „Bocciu" ce are şi acesta mă lămureşte: „De două zile nu mai vrea să bea nici apă. El e cel care a zis că vrea să-şi dea foc în faţa Federaţiei". Mă îndrept spre el şi acesta mai adaugă un motiv la tristeţea sa. „Am înţeles că e ultima seară de grevă. Eram pregătit să stau aici două săptămâni. Demisia lui Dumitru Costin, (nr. cel care a propus barajul penibil dintre Rapid şi Chiajna), nu ne încălzeşte. E prea mic".
Şi alţii vor să se asigure că renunţarea la protest la este înţeleasă. „Am ajuns într-o stare morală şi fizică foarte proastă. Cad hainele de pe noi, iar familiile ne imploră să venim acasă. Dragomir şi Sandu nu merită moartea noastră. Am vrut să le trezim onoarea, ruşinea, doza de respect, poate şi mila, dar ne-am dat seama că nu au. Am fost cu gurile uscate, dar cu mâinile curate. Acum, încheiem o bătălie, dar războiul va continua", spun rapidiştii în timp ce curăţă iarba de peturile de apă. Au lăsat Giuleştiul curat, aşa cum a fost întotdeauna. Despre Liga I, II, III sau cât o fi, nici nu vor să discute. Ţelul lor e mult mai mare. E joi de dimineaţă. În Giuleşti, luminile s-au stins. Picătura lor n-a umplut paharul, dar la final, când va da pe afară, va fi la fel de importantă.
L-a părăsit soţia din cauza grevei
Pe lângă sănătatea fizică, greviştii şi-au riscat şi familiile pentru acest protest. „Van Damme", aşa cum este poreclit unul dintre băieţi, are o poveste tristă. „Ce să fac eu acum acasă singur. Soţia m-a părăsit după a treia zi de grevă. Am mers să-mi iau un hanorac şi nu mai era niciun lucru de-al ei în casă. Eram căsătoriţi de doi ani. Îmi pare rău că nu m-a înţeles, dar n-am niciun regret", spune acesta, semn că dragostea pentru Rapid e infinită.
Un puşti a fost în pragul comei
Rapidiştii pot breveta această grevă a foamei ca formă de protest în fotbal. Acum, toată lumea şi-i poate imagina cum merg în prima shaormerie şi se îndoapă, dar lucrurile stau altfel. Mi-au fost arătate analizele lor medicale din cele nouă zile de foame. „Mulţi ne-au ignorat, alţii ironizat, dar vrem să ştim şi noi cine ar sta cu glicemia 50 pentru a-şi apăra echipa. Un băiat a fost în pragul comei pentru Rapid", spune unul dintre grevişti.
