Povestea lui Emeric Ienei, antrenorul român care a câștigat prima și ultima Cupă a Campionilor. Ce le spunea elevilor săi înainte de meciuri
Cu adâncă tristeţe anunţăm trecerea în eternitate a legendarului antrenor român Emeric Ienei, care s-a stins din viaţă miercuri, 5 noiembrie 2025, la vârsta de 88 de ani, în locuinţa sa din Oradea.
Emeric Ienei s-a născut pe 22 martie 1937, în comuna Agrişu Mic din judeţul Arad, într-o familie modestă, dar profund legată de valori precum munca şi perseverenţa.
Tânărul Emeric a avut o pasiune pentru fotbal care l-a condus spre primele sale echipe locale, şi mai apoi spre clubul mare al capitalei. În cariera sa de jucător, Ienei a evoluat la Flacăra Roşie (Ferma) Arad, după care între 1957 şi 1969 a jucat pentru Steaua București, perioadă în care s-a impus ca un fundaş-mediu defensiv de mare valoare, apreciat pentru inteligenţa tactică şi calmul sub presiune.
În perioada respectivă, a câştigat trei titluri de campion al României şi patru Cupe ale României, contribuind decisiv la consolidarea echipei. Ulterior, între 1969-1971, a jucat la Kayserispor (Turcia), o experienţă care i-a lărgit orizontul profesional înainte de a închide capitolul de jucător.
Tranziţia spre antrenorat și finala de la Sevilla, 7 mai 1986
După retragerea din activitatea de jucător, Ienei a făcut pasul spre antrenorat – o decizie care s-a dovedit inspirată pentru fotbalul românesc.
În vara anului 1975, el a preluat conducerea Stelei ca antrenor principal, marcând începutul unei perioade în care a aplicat o filosofie proprie: echilibru între disciplină şi încredere, între tactică şi libertate de exprimare.
În anii care au urmat, a revenit de mai multe ori la Steaua (1975-1978, 1983-1984, 1984-1986, 1991, 1993-1994, 1998-2000), fiecare mandat consolidând moştenirea sa.
Sub conducerea lui, Steaua a devenit o forţă în fotbalul românesc, capabilă să concureze la cel mai înalt nivel european.
Cea mai emblematică realizare a carierei lui Emeric Ienei a avut loc pe 7 mai 1986, la Sevilla, când Steaua Bucureşti a învins pe portugheza cale trofeul Cupa Campionilor Europeni 1986, în faţa marii echipe FC Barcelona.
Finala s-a încheiat 0-0 după 120 de minute, iar la loviturile de departajare Steaua a triumfat cu scorul 2-0 – o performanţă unică pentru fotbalul românesc.
Acea seară a reprezentat nu doar un succes sportiv, ci şi o declaraţie de forţă: o echipă românească, condusă de un antrenor român, a reuşit să fie campioană europeană. Strategia, organizarea şi credinţa lui Ienei au fost elementele centrale ale succesului.
Filosofia şi stilul lui Ienei
Ca antrenor, Emeric Ienei se remarca prin calm, profesionalism şi respect pentru jucător. Nu era genul de tehnician care să se impună prin strigăte sau dramatism, ci credea în puterea comunicării, a rânduielii şi a relaţiei umane cu echipa.
Pentru el, pregătirea fizică şi tactică erau importante, dar la fel erau şi coeziunea grupului, claritatea ideilor şi responsabilitatea fiecăruia în funcţie.
Jucătorii săi îl apreciau pentru capacitatea de a le transmite încredere, de a fi partener şi lider în acelaşi timp. Această abordare a contribuit la transformarea Stelei într-o echipă unită, care ştia să reziste presiunii şi să se impună în momentele cheie.
Cariera la echipa naţională
După succesul la club, Ienei a fost numit selecţioner al echipei naţionale a României. Sub conducerea sa, tricolorii au revenit la turneul final al Cupa Mondială FIFA 1990 după o pauză de două decenii, iar apoi au participat la Campionatul European de Fotbal 2000, unde au obţinut una dintre victoriile memorabile împotriva Angliei, 3-2.
Aceste realizări au marcat întoarcerea României pe scena fotbalului internaţional şi au subliniat capacitatea lui Ienei de a lucra la cel mai înalt nivel, gestionând presiunea, selecţia şi ambitionarea unei generaţii întregi de jucători.
Pe lângă trofeul suprem european, Emeric Ienei a câştigat cinci titluri de campion al României, patru Cupe ale României şi, bineînţeles, Cupa Campionilor Europeni în 1986.
Pentru contribuţia sa excepţională la sportul românesc, el a fost decorat cu Ordinul Naţional „Steaua României” în grad de cavaler. Recunoaşterea sa nu a fost doar naţională: numele său apărea în topuri internaţionale ale celor mai valoroşi antrenori ai epocii. Performanţele lui au ridicat standardele fotbalului românesc şi au dat speranţă generaţiilor următoare.
