Samba şi caramba: Adio, Spania! Trăiască regele!
Vine o vreme când trebuie să tragi o linie neagră şi să faci socoteala, cam aşa spunea Marin Sorescu într-un poem… E inevitabil. ”C-aşa-i lumea trecătoare. Unu naşte şi-altu moare...”zice folclorul. Nimic nu-i etern. Spaniei i-a venit vremea. Sorocul cel de pe urmă. O ţară cu cel puţin trei echipe uriaşe. Super-echipe.
Real, Barcelona, Atletico...
Eu cred că ea are, cel puţin trei defecte. Unul, inevitabil: atragerea cremei mondiale a jucătorilor în echipele sale, în detrimentul băştinaşilor din care se extrage echipa naţională. Doi, suficienţa cu care a abordat Campionatul Mondial, infatuarea, mulţumirea de sine, bazate pe un prestigiu incontestabil, uitând că atributele sunt doar nişte cuvinte, nu joacă pe teren. Şi, trei, o activitate - campionat, cupe, competiţii europene - obositoare, epuizantă. Finalmente letală. Nu am bucuria nebunilor atunci când un rege moare, e detronat. Doar mă frisonează. Mă refer la Spania din fotbal. Apropos, rezultatul a mai picat prost şi politic, fiind un omagiu strâmb adus, cu o zi în avans, încoronării Regelui Felipe al VI-lea.
Eu cred că joi dimineaţa la vremea încoronării, lumea a discutat mai puţin despre frumuseţea şi candoarea infantelor şi, incomensurabil mai mult, despre detronarea Spaniei la Mondial...
De aceea şi titlul dat acestor triste note. Dar, rezultatul, rezultanta sunt implacabile.
Deoarece, în ultima vreme au jucat mai mult numele, firmele, brendurile spaniolilor şi mai puţin ei înşişi...
Simbolul acestor evoluţii consistă, iată, în omul-emblemă al Spaniei. Casillias. Spania e azi imaginea lui Iker: O glorie prăbuşită... Iker e ”mort”, trăiască Regele! Sic transit Gloria mundi.
Toate cimitirele sunt pline de glorii...
