De Profundis: Costică Ştefănescu
S-a dus un an de când s-a dus şi Costică Ştefănescu. Marele fotbalist. Marele apărător. Marele Mit. Marele căpitan al echipei naţionale... şi al Craiovei Maxima. Care s-a minimalizat de tot... (ca şi Rapiduleţul meu... să nu zică lumea că am ceva cu juveţii.) Şi iată, privindu-l, regretându-l şi evocându-l zilele acestea pe Costică mi-am mai amintit ceva comun.
M-am născut, tot graţie olteanului de tata - tată natural, că de crescut şi rapidist mă făcu celălalt tată, Nea Marin, lumina vieţii mele n.a. - la Săbărenii lui Costică. La dispensarul de acolo. Poate că şi relevând acest amănunt banal şi cam esenţial, punctul geografic al venirii pe lume, Costică m-a învăluit cu o tandreţe protectoare care a sfidat mereu propensiunile mele fotbalistice pro-giuleştene, adevăratul meu loc de identitate. Dar asta, ce părea a ne despărţi, ne-a unit. Văd, apoi, în ultimii ani, o luptă extrem de mediatizată pentru banderola de căpitan. La naţională. Pe care o dă, de care dispune selecţionerul. Ba Mutu cândva, ba Marica, ba Etcaetera...
Or, să ne fie clar, pentru unul ca mine, care a văzut ceva fotbal românesc şi rapidist în viaţa lui, a fi căpitan nu mai e ce era. [Dar ce mai e ce era în această ţară în disoluţie care, singură, creează momentul propice ca să primim musafirii cu katiuşe? Şi momentul e aproape...]. Căpitan nu poate fi oricine, ca acum. Trebuie un CV, trebuie fapte. Acum, a fi căpitan e doar o toană, să nu zic fiţă a selecţionerului. Punct. De aia, ca să-l scot pe Costică din derizoriul de azi, afirm: Ştefănescu a fost Marele Căpitan al naţionalei.
Ehei, Costică, ai pierdut clipe amare de când ai plecat. Sandu nu mai e preşedinte, Chivorchian s-a cocoţat armeneşte pe catarg. Toţi mahării - Jiji, Borcea, Giovani, Victor, jiogodia de MM, până şi pierdutul Jean, cu un picior lângă tine, cred că-l şi vezi - sunt la puşcărie. Craiova şi-a cam revenit, dar tot ameţită e. Fotbalul e pe sponci. NouVenitul realizează doar răzbunări. Se joacă tot cu stadioanele goale, evocând cimitirul... Ţara e-n decădere... şi nici eu, cel care-ţi scriu, nu mă simt prea bine...
