Dragă Marin Moraru,
Când eram student l-am apucat pe tatăl dumitale cu alţi doi colegi la o ţuică, invitaţi de tataie la curte, în Giuleşti Sârbi, la noi. Mi-a vorbit atunci despre greva celebră din '33, când am aflat adevărul despre ea, adevăr pe care nu puteam eu să-l divulg pe vremile alea şi pe care acum de l-aş rosti, pe cine dracu mai interesează?
Apoi, nea Moraru mi-a vorbit despre surpriza pe care a avut-o când a auzit că fiul lui, Mariunuş, adică dumneata, vrea să se înscrie la teatru, să fie actor. Şi, ţi-a respectat dorinţa. Şi a făcut cadou poporului român, culturii sale, unul dintre cei mai mari actori ai săi.
Alături de Gheorghe Constantin, Caragiu, Dinică, Iordache, Amza şi lista poate continua cu Dem, Cotescu, Bănică şi alţii. Ba, chiar gândindu-mă la această listă improvizată de o memorie selectivă, observ că ai cam rămas singur; şi ştiu că te lupţi cu aceeaşi boală parşivă cu care mă lupt şi eu: diabetul.
Nu evoc rolurile pe care dumneata le-ai jucat, mai toate memorabile în cariera de actor de teatru. Şi nici pe cele superpopulare din filme, ar fi prea mare.
Aş aminti serile în care, în cabina dumitale de la Bulandra-Isvor, te asistam când jucai table cu Moşu Pittiş, cabină în care, apoi după spectacol, îşi avea lăcaşul, dormitorul, un oltean care voia să câştige Capitala cântând ca Ray Charles şi Otis Redding, pe nume Gil Dobrică?
Câţi au pierit dintre noi, domnule Marinuş! Ceea ce regret eu la evoluţia carierei dumitale de actor, ceea ce am regretat şi la Dinică, e o chestie de destin. Deci nu ţine de voinţa omului. Nişte actori uriaşi născuţi parcă numai spre a juca Moliere, Shakespeare, Caragiale, Proust, Cehov, să sfârşească - nu!, nu spun rău, nu e rău, dar nici excelent - prin a juca în telenovele.
Repet, este o modă, care să zicem echivalează cu exemplul lui Amza, care de la măreţia lui Mihai Viteazul trecea la şugubăţul nea Mărin, este un mod de a rămâne în atenţia publicului tânăr, a formelor sale de consum cultural.
Şi la urma-urmei e o formă de supravieţuire socială. Nimeni nu vă blamează, ci doar îţi deplânge în linişte şi resemnare soarta.
Asta e, domnule Moraru!
George Stanca
