Dragă Nadia Comăneci,
Mulţi cred că poate o fiinţă apropiată, un părinte a dispărut pentru un copil, atunci când copilul se duce departe de părinte. Tu te-ai dus, aşezat în America. Şi vezi ce chimie a lăsat Dumnezeu, ce ciudat proces? Când erai departe de tatăl tău, parcă nu sufereai, căci era viu, şi simţeai pulsul şi auzeai inima cum bate de la mii de kilometri.
Acum, la aceeaşi distanţă, în America, suferi şi vei continua s-o faci. Fiindcă, pur şi simplu, el nu mai este. Căci una e să-l auzi la telefon, să-l vezi pe net râzând, respirând, glumind sau plângându-se de regimul alimentar prescris de doctor sau de un şef zălud de ţară, şi alta e să nu-l mai auzi deloc.
Să suni la un telefon la capătul căruia ştii că nu-ţi mai răspunde nimeni... Fiindcă nu mai este nimeni. Abia acum simţi, după despărţire, cât de greu este. Ai o durere de-a dreptul fizică. Abia acum simţi golul absenţei. Gol imens, care te marchează pe tot restul vieţii.
Mă crezi dacă îţi spun că pe tatăl meu - culmea, cel vitreg! - un om de o bunătate dumnezeiască, icoana mea - îl visez şi acum, deşi s-a dus 2001? De părinţi nu "scăpăm" niciodată, Nadia, oriunde ne-am duce în lumea asta reală sau în cea imaginară. Ne intră în sânge, ne caută mereu cu dragostea lor, cum şi noi vom face cu pruncii noştri.
Îţi înţeleg tristeţea care poate că se va estompa, dar care n-o să mai dispară niciodată. Te duci cu ea în pământ. Vezi, Nadia, şi tu, nemuritoareo, idol de vis al românilor, considerat un supraom, un simbol brâncuşian al zborului, tu, pasărea noastră măiastră, ai redevenit om!
Şi muritor. Cu părinţi care mor. Suferi, plângi ca orice fiinţă normală la pierderea unei părţi din tine. Urli, şopteşti sau oftezi cu glasul stins al suferinţei: „Doamne, greu e fără el!"
Dumnezeu să-l ierte pe tăticul tău, Nadia!
George Stanca, pamflet
