Dragă Valentin Uritescu,
Nu ne-am cunoscut prea bine. Nu am fost nici prieteni. Nici duşmani, Doamne fereşte, cum am fost, ce onoare!, cu răposatul Dem Rădulescu. Care nu m-a iertat niciodată fiindcă am dat, într-o revistă condusă de subsemnatul, drept la replică unui student de-al său care-l critica, recunosc azi, cu oarecare impertinenţă.
Studentul avea dreptatea lui. Deşi, m-am prins târziu, voia să se remarce. Iar Dem s-a simţit lezat, mai ales în autoritatea-i de universitar. Azi, nu aş mai face prostia. Deşi, se zice că democraţia s-a adâncit: toată lumea contestă pe toată lumea. Halal! Marele filosof George Steiner zicea: ”trăim într-o epocă a ireverenţei. Admiraţia nu mai e la modă. Dar o societate precum aceea a profitului nelimitat, care nu-şi onorează dascălii, este o societate slăbită”. Regret.
Dincolo de ne-apropierea relaţiei noastre, dinspre partea mea aveţi multă căldură. Dragoste. Admiraţie. Pentru actorul genial care sunteţi. Care a creat o tipologie în actorie. Apoi, nu uit întâlnirile din culisele şi live-ul unor emisiuni tv, unde eraţi de o apropiere omenească şi firească aparent icompatibilă cu marea vedetă care sunteţi…. Îmi evocaţi un mare actor care era firesc şi pe scenă, şi în viaţă - Ştefan Ciubotăraşu. Mă doare deci că omul acesta deschis şi prietenos, care spune acum că nu prea are prieteni - dumneavoastră, Valentin Uritescu - e tare supărat, depresiv crezându-se prematur în faţa Ultimului Mare Pas pe care-l face Omul după Primul Mare Pas - Naşterea…. ”Sunt foarte bolnav (…). Acum nu mă pot concentra, iau multe medicamente, devin confuz”. Rău, dar spuneţi un lucru şi mai tragic….”Când mă voi petrece, voi fi cărat rapid la Vinerea, unde m-am născut, dar mă tem că atunci nu va vorbi nimeni despre mine la TV. Nu prea am avut prieteni”. Aici mai că nu vă pot contrazice. Aşa e la români, aşa e la Om. Uitarea ne-a fost dată ca să fim apăraţi de monstruozităţi, de vacanţa raţiunii. Dar întâi se vor înghesui la tv rechinii de imagine, bocitoarele false, care vor plânge ”vai!, ce prieteni buni am fost. Apoi, va veni uitarea descrescândă; creştineştile parastase de pomenire, în care ”jurnalişti specialişti” vor încropi un scurt CV luat din tot soiul de wikipedii…apoi liniştea totală. Pe care uneori o va ”tulbura” familia - căci, ea rămâne! - şi câţiva, 2-3, amici adevăraţi, dacă vor mai trăi.
Viaţa asta minunată, splendidă, mai e crudă şi ridicolă spre final…
Vedeţi crinul când ajunge vrej…
