Scrisorile lui Stanca: Dragă George Copos,
Cu toate resentimentele mele faţă de oscilaţiile sentimentale, de la o extremă la alta, cu care ai tratat echipa copilăriei, tinereţii şi maturităţii mele, Rapid, frizând o batjocură specifică unui cinism de arendaş; cu toate cuvintele destul de grele pe care ţi le-am adresat mai spre sfârşitul, trist, al Rapidului provocat şi de tine…
În balanţă cu toate laudele şi aprecierile corecte de pe vremea când ţi se spunea "Berlusconi din Giuleşti"... şi Rapid aspira la gloria europeană... aşadar, cu toate cele de mai sus, nici în cele mai rele blesteme - imaginate, nu rostite de mine - nu mi-aş fi dorit, să ajungi acolo unde eşti... Lucru de care nu mă bucur. Eu pun mereu în faţă binele. Dacă regretul şi mila le am până şi pentru inconştientul, visceralul, provocatorul, insolentul MM, ajuns cu spiritul lângă guru al său, sper să mă-nţelegi.
George, tu ai trecut prin multe... dintr-un profesor de sport ai ajuns, şi mai eşti, miliardar român în viaţă... din păcate, nu în libertate. Ai fost, dacă nu mă-nşel, al doilea sau al treilea om în stat. E dureros să ajungi până, aici unde eşti. Dar, pe lumea asta totul se plăteşte. Şi umilinţa jucătorilor giuleşteni şi ale familiilor care aşteptau salariile lună de lună. Şi încrederea acordată unor Vamă sau Zotta... până şi faptul că pe Nae Stanciu l-ai frustrat - e un eufemism - de 3-4 zeci de mii de dolari, pe care îi aşteaptă şi azi... şi multe altele. Superstiţios cum sunt, eu zic că necazul tău nu e de la lege - pe care s-a constatat că ai eludat-o, deşi nu-mi vine a crede - ci e suma blestemelor miilor de rapidişti. Pe care i-ai umilit, neglijat, sfidat.
Când ai devenit finanţator n-ai ştiut că galeria e un dat, ca şi TVA? Şi ea, cu forţa urii sale te-a adus aici. Mă uitam cu tristeţe şi vineri seara, pe Giuleşti: până şi acum galeria aia mare a cântat "Podul de piatră...". M-am cutremurat de câtă forţă a urii am descoperit la nişte oameni. Ura asta e provocată de tine. Eu nu am nici măcar forţa să urăsc. Nu am crescut în baia acestui sentiment, constat, azi mai omenesc decât dragostea... Căci, acum, măsura omeniei e neomenia...
Curaj, George! Răbdare. N-o fi şi mâine dracu aşa
George Stanca
