Scrisorile lui Stanca. Dragele noastre săbii de aur,
Dragele noastre săbii de aur, când eram mic am văzut un film despre secetă. Am văzut cum se rugau toți, sate-n șir, comunități disperate, se rugau Proniei doar-doar o ploua. Așa am fost și eu, ca ei de disperat, și precis nicidecum singurul român care tânjea după o medalie cât de mică.
Sindromul era, la mine, accentuat de singurătatea și izolarea mediatică în care mă băgasem de bunăvoie, cu acces numai la Radio RA. Fie că mă repet după articolul trecut adresat tuturor olimpicilor, din claustrarea-mi clama să ne dați o medalie.
Aflarea veștii mi-a tăiat respirația, m-a dat pe spate. Să visezi ceva modest ca sărăntocul - iaca o medaliuță de bronz… măcar - și Dumnzeu să-ți toarne aur pe cap cu duiumul…? De aia zic, că mi-am pierdut aerul. Nu v-am văzut în direct când ați tras. Taman mă hotărâsem să întru-n grevă, să nu mai urmăresc nici știrile RRA, nici pe cele tv. Ce să văd, cum iau alții metalele? Să-mi pun picături de untdelemn încins pe epidermă de oftică? Nu mai, nene, lasă că mă trag ele de mânecă, de cap, de păr, de urechi, dacă o să facem scofala de a lua o medaliuță...
Și, uite pleașca! O aflu în zorii zilei. Mă frec la ochi, mă scutur din urechi cu deștili arătătoarelor. Apoi, am văzut reluările. Ce să mai arzi când știam deznodământul? Ce am pierdut, Doamne! Să vă văd pe voi, Eroinele Neamului, – nu glumesc - cum câștigați asalt după asalt, când vă chinuiați cu un popor întreg, care suferea cu voi.
Nici nu știți ce terapie de neam ați comis. Românul care acum vă adulează era rătăcitul din deșert, leșinat de sete, care aștepta măcar să-și umezească buzele cu o batistă udă. Iar voi, i-ați aruncat pe cap o găleată cu apă rece… Cum să nu vă iubesc? Și să vă socot uriașe. Ați spart gheața medaliilor poate când nu ne mai așteptam! Voi ați deschis zorii medaliilor cu un aur strălucind… mai tare ca diamantul…Frumoasele noastre, dragele, luptătoarele noastre. Vă sărut mâinile cu care ați împuns, degețelele care au ținut sabia, cu încheieturile lor fine și puternice… și cu o aluzie nichitiană: vă sărut urma pașilor care v-au dus spre cea mai mare Victorie a sportului olimpic românesc. Săbiile noastre de Aur. Îngerițele noastre, os de sfânt, căci asemenea Sfântului meu tutelar sunteți: Cele 4 ”Gheorghițe” care au ucis Dragonul...Domnul vă aibă-n pază!
