Serial Click! Curtea Arsă, reședința uitată a Capitalei
Decăderea treptată a Curții Vechi, ca reședință domnească, survenită după moartea celui care o înfrumusețase cel mai mult, Constantin Brâncoveanu, în 1714, a fost cauza pentru care, jumătate de secol mai târziu, Alexandru Ipsilanti, aflat la prima domnie în Țara Românescă, a decis ridicarea unei Curți Domnești noi în Dealul Spirii. Dar destinul acesteia a fost crunt. Lovită de cutremure și incendii, ea nu a rezistat în istorie decât câteva decenii, fiind ulterior denumită Curtea Arsă. Sau Curtea Uitată, de ea amintindu-și azi doar foarte puțini.
Așa cum ați aflat din episodul anterior, după moartea tragică a lui Constantin Brâncoveanu, sub care își cunoscuse epoca de glorie și de strălucire maxime, pentru Curtea Domnească - din ceea ce denumim azi Centrul Vechi – a început, practic, sfârșitul. Lovită de incendii, cutremure, dar și de unele dintre războaiele duse de Marile Puteri învecinate, pe teritoriul Țării Românești, Curtea nu mai putea fi reședința și centrul puterii unui domnitor al țării. Așa se face că, la doar un an după ce fusese confirmat domnitor de către Înalta Poartă, Alexandru Ipsilanti face planurile ridicării unei noi curți domnești. Era anul 1775, iar Bucureștiul capitală unică a țării începând cu 1660, începuse a se extinde. Locul ales pentru noua construcție de domnitorul fanariot a fost Dealul Spirii, cel care, la 1848, avea să cunoască gloria luptei eroice a pompierilor conduși de căpitanul Pavel Zăgănescu împotriva trupelor turce trimise să înăbușe succesul vremelnic al revoluționarilor pașoptiști din Muntenia.
Tot pe Dealul Spirii se afla deja impresionanta Mănăstire Mihai-Vodă, ctitorită la 1594 de Mihai Viteazul, ce va fi, însă, dărâmată pentru a se face loc planurilor faraonice ale lui Nicolae Ceaușescu de ridicare a Casei Poporului, Palatul Parlamentului de azi. Începută în primăvara anului 1775, construcţia s-a terminat în toamna anului următor. Lucrarea a fost începută de meşteri ardeleni; aceştia, nefiind plătiţi, au părăsit lucrarea, care a fost continuată de meşteri turci şi bulgari. Poate de aceea, în ciuda mărimii sale, nici nu a fost pe placul contemporanilor care au considerat-o, în general, urâtă. O descriere din epocă o înfăţişează într-o lumină puţin binevoitoare: "Palatul acesta e în toate privinţele neregulat şi rău construit, întocmai ca şi casele boiereşti, despre care am spus că sânt clădite în formă de octogon sau de poligon cu opt laturi, uneori chiar cu douăsprezece laturi, din cărămizi foarte regulat şi frumos aşezate, însă, din lipsă de scânduri şi de material potrivit, având ferestrele, uşile şi podelele incomod făcute". De asemenea, relatările timpului spun că noua reședință domnească avea coridoarele lipsite de lumină, lipsite de scări, iar în dependinţe nu puteai sta din pricina mirosului greu.
A fost avariată de un cutremur și distrusă total de un incendiu în 1812
Palatul ridicat de Ipsilanti a fost lovit curând de vicisitudinile războiului ruso-austro-turc de la 1787-1792, când aici s-a instalat un spital. Domnitorul Constantin Hangerli (1797-1799) va restaura palatul, mai ales cu banii scoși din parcelarea și vinderea pe bucăți a Curții Vechi, dar destinul, pare-se blestemat al locului, îi va aduce propria moarte: el va fi ucis de turci, în 1799, chiar în palatul pe care-l refăcuse. Apoi, într-a doua lui domnie în Țara Românească, Alexandru Moruzi îl folosește mai mult pentru ceremonii și evenimente diplomatice, apoi abandonează total Curtea Nouă în 1801. Părăsit de locatarii săi, palatul este cumplit devastat de către localnici, iar un an mai târziu este avariat de cutremur puternic.
După aceasta, domnitorul Constantin Ipsilanti (1802-1806) va opta, ca reşedinţă, pentru casele domneşti de la Mănăstirea Văcăreşti, în palat rămânând doar Divanul, altfel spus, guvernul acelor vremuri. Războiul ruso-turc din 1806-1812 îi conferă palatului, din nou,destinaţia de spital. Sfârşitul acestei reşedinţe este legat de incendiul devastator din noaptea de 21/22 decembrie 1812, ce a distrus până în temelii palatul construit de Alexandru Ipsilanti. De la acest final incendiar i s-a și tras numele de „Curtea Arsă”. Dispărută aproape total chiar și din memoria bucureștenilor, Curtea Arsă a avut un destin pe măsura vremurilor tulburi. După un sfert de secol în care și-au preumblat reședințele prin case particulare, domnitorii țării își vor găsi din nou un loc pentru Curtea Domnească. Avea să fie aleasă Casa Golescu, „bunica” Palatului Regal de pe Calea Victoriei.
