Brexitul britanic, la a doua încercare. De data asta zarurile n-au fost aruncate
Istoria Uniunii Europene, un proiect născut din dorința de pace după anii teribili ai celei mai mari conflagrații militare din istoria Europei și deopotrivă a lumii, a cunoscut în cei peste 60 de ani de istorie numeroase derapaje și poticniri, dar niciodată până acum retrageri oficiale. Dar o dată cu ziua de vineri, 24 iunie 2016, imediat după consumarea Brexitului, lucrurile s-ar putea schimba și la acest capitol.
La 9 mai 1950, Robert Schuman, membru al Executivului francez, în colaborare cu Jean Monnet, a propus principalilor aliați un plan ce-i va prelua numele și care prevedea exercitarea unui control comun asupra producției de cărbune și de oțel, materiile cele mai importante pentru buna funcționare a industriei armamentului.
Când și cum a început totul?
Data de 9 mai devenea astfel data de naștere a Uniunii Europene (UE), chiar dacă vor mai trece decenii bune până se va ajunge la situația prezentă.
Un an mai târziu, la 18 aprilie 1951, la Paris, se semna actul fondator al Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului de către Franța, principalul partener al său, Germania (aici cancelarul Konrad Adenauer avusese un rol fundamental, asemenea lui Schuman și Monnet, devenind toți trei părinți fondatori ai UE), Italia, Belgia, Luxemburg și Olanda.
Acest organism s-a transformat în 1957 în Comunitatea Economică Europeană (CEE), al cărui principal obiectiv era constituirea unei piețe commune pentru părțile membre, cu facilități privind schimburile comerciale și suprimarea controalelor transfrontaliere.
Afacerea a funcționat foarte bine și după boom-ul economic general european din anii ”60 cele șase țări s-au trezit și cu alte cereri de intrare în comunitate.
Astfel, în 1973 s-a înregistrat primul val de extindere al CEE, devenită azi UE. În acel an au devenit membri deplini Marea Britanie, Irlanda și Danemarca, urmate în 1981 de Grecia. Spania și Portugalia au făcut același gest în 1986, în timp ce Austria, Suedia și Finlanda au decis să le urmeze exemplul în 1995. Cel mai mare val de aderare, al cincilea la număr, s-a produs în 2004, atunci când Cipru, Cehia, Slovacia, Polonia, Ungaria, Slovenia, Malta, Estonia, Letonia și Lituania, au intrat și ele în UE. România și Bulgaria au făcut și ele marele pas în 2007, în timp ce Croația e ultimul sosit, în 2013, ridicând astfel numărul membrilor UE la 28.
Criza economică a ultimilor ani a adus cu sine și încercări de a părăsi clubul select al UE
Dar ultimii ani, ce au adus o profundă criză economică, nu doar europeană, au adus o altă notă și în rândul UE. Grecia, Portugalia, Spania, Italia, ba chiar și Franța, s-au confruntat cu situații dificile, dar cea care a trebuit să fie salvată de un veritabil faliment financiar a fost Elada.
Grecii au organizat chiar și un referendum al cărui obiect era ieșirea sau nu din zona euro, în iulie 2015, dar peste 60% dintre greci au preferat să rămână în UE, în ciuda condițiilor dificile pe care țara lor le traversează în ultimii cinci ani.
Acum a venit rândul britanicilor să se pronunțe pe o temă similară. În fapt, britanicii au avut o serie de dispute cu restul continentului, și nu doar din 1973 încoace. Spre exemplu, în anii”80, pe vremea mandatelor de premier ale celebrei Margaret Thatcher din perioada 1979 - 1990, supușii maiestății sale, Regina Elisabeta a II-a, considerau că Regatul oferă UE mult prea mulți bani în raport cu favorurile ce se întorc spre insula lor.
De altfel, puțini își mai amintesc că britanicii au mai organizat un referendum similar cu cel de acum, în 1975, cu aceeași temă, menținea Marii Britanii în Comunitatea Europeană.
Acum 41 de ani conservatorii l-au ajutat pe premierul de atunci, Harold Wilson, să păstreze țara în UE. Deceniile au trecut și britanicii au scos iar în față nemulțumirile pe această temă, determinându-l de data asta pe David Cameron, premierul în exercițiu, să anunțe în 2013 că în cazul câștigării unui nou mandat de premier va organiza un nou referendum până în 2017.
Ceea ce a și făcut, pentru data de 23 iunie 2016, dată la care, conform majorității analiștilor politici, își va juca și fotoliul de prim ministru. În cazul unei înfrângeri, el fiind recunoscut ca un aprig susținător al rămânerii în rândurile UE, lui Cameron nu-i rămâne altceva de făcut decât să-și asume înfrângerea și să plece din fruntea cabinetului.
Până atunci, el și-a îndemnat conaționalii să fie atenți la decizia istorică pe care fiecare dintre cei peste 45 de milioane de votanți e chemat s-o ia pentru viitorul pe termen mediu al patriei sale. Și a adăugat că nu va mai repeta organizarea unui alt referendum, indiferent de rezultatul celui din 23 iunie 2016, care va deveni obligatoriu, imediat după finalizarea sa.
Taberele pro și contra Brexit au derulat ample campanii de convingere a electoratului
Anunțul oficial al rezultatelor finale ale referendumului se va face în dimineața zilei de vineri, 24 iunie 2016, la sediul Primăriei din Manchester, acolo unde a fost instalat cartierul general al organismului ce se ocupă de buna desfășurare a acțiunii.
Spre deosebire de 1975, conservatorii se află azi în tabără pro-Brexit, în timp ce laburiștii și scoțienii sunt marii susținători ai rămânerii. Rezultatul final va rămâne până în ultimul moment greu de anticipat, ambele tabere fiind sensibil egale. Totuși, asasinarea deputatului laburist Jo Cox, implicată în acțiuni de rămânere a Marii Britanii în UE, cu circa o săptămână înainte de organizarea referendumului, a oprit ascensiunea în sondaje a taberei pro-Brexit, reprezentată la vârf de personaje precum Boris Johnson, fost primar al Londrei până în această primăvară.
Bursele și principalele case de pariuri au afișat cote optimiste în zilele premergătoare referendumului, care vorbesc despre status-quo, în timp ce autoritățile britanice, dar și cetățenii de rând, au primit în ultimele 48 de ore zeci de mesaje de susținere din partea majorității guvernelor din UE. De acum, vorba românului, „D-le Doamne, mintea cea de pe urmă!”.
