Azi: Prima întâlnire dintre capii creștinătății după aproape 1000 de ani
Mediatizata întâlnire de la Havana, Cuba, dintre Papa de la Roma, Francisc, și Patriarhul Moscovei și al întregii Rusii (numită în cele din urmă și a treia Romă), Chiril, prima de acest gen din istorie, ce se va consuma vineri, 12 februarie, în prezența cel puțin temporară, a președintelui cubanez Raul Castro, nu se va bucura în România de prea multe ecouri.
Și, cu siguranță, nici în alte zone din sud-estul Europei, cu precădere acolo unde creștinii ortodocși sunt majoritari. Subiectul ori nu va interesa efectiv (chestiunea care, desigur, se va înregistra și în Occident!), ori resentimentele față de frații ortodocși ruși, ”mai mari”, încă persistente chiar și după un sfert de veac de la schimbarea paradigmei politice în zonă, o vor umbri. Așadar, dacă mediile occidentale și chiar cele rusești au fost atinse de subiect, trebuie spus din capul locului că pentru restul lumii creștine ortodoxe, inclusiv pentru zona română, efectele vor fi aproape insignifiante.
Patriarhia Română s-a apropiat mai mult de Vatican decât de Moscova
De ce? S-o luăm pe rând! Patriarhia Română, ieșită serios șifonată după evenimentele din octombrie 2015, din clubul bucureștean ”Colectiv” și devenită între timp extrem de atentă la imaginea sa, în special prin trustul intern de presă Basilica, a tâcut mâlc. Nimic, nici un comunicat, nici măcar un rând, semn că relațiile dintre cele două Biserici-surori, Română și Rusă, rămân glaciale, așa cum dealtfel ne-am și obișnuit în ultimii ani, semn că disputa religioasă asupra păstoririi credincioșilor din Republica Moldova e departe de a se fi încheiat.
Nici Patriarhia ecumenică a Constantinopolului nu a vibrat prea puternic, deși Bartolomeu I, liderul spiritual al întregii Bisericii Ortodoxe, cel puțin teoretic, a salutat întâlnirea dintre confrații săi. În fond, există încă destule și serioase diferende în rândul liderilor religioși ai celor 14 Biserici Ortodoxe Autocefale din lume, care vor ieși din nou la suprafață – chiar și în ciuda dezmințirilor oficiale - cu fiecare lună ce ne apropie de anunțatul Sinod Ecumenic Ortodox, primul după mai bine de o mie de ani, programat între 16 și 27 iunie 2016, în Insula Creta. Pare mai degrabă că, după 1990, Patriarhia Română s-a apropiat mai degrabă de Vatican decât de Moscova (să nu uităm că România este prima țară creștină majoritar ortodoxă vizitată de un papă, Ioan Paul al II-lea, în mai 1999).
De ce asistăm astăzi la un moment istoric
Să revenim însă la întâlnirea în sine. De ce era nevoie ca șeful Bisericii Catolice, cea mai mare din lume, cu peste 1,2 miliarde de credincioși, să se întâlnească cu cel al celei mai mari Biserici Ortodoxe, ce numără peste 140 de milioane de credincioși? Fiindcă întemeietorul creștinismului, Isus Cristos, a lăsat în ”testamentul” său dorința ”ca toți să fie una”. Ori, încă din primul mileniu, Biserica creștină a cunoscut numeroase rupturi, în principal în Orient, acolo unde Patriarhia de Constantinopol a fost gratulată cu titlul neoficial de ”Noua Romă”.
Punctul culminant al sciziunilor a fost atins în iulie 1054, atunci când între cele două mari Biserici, cea a Romei și cea Constantinopolului,a intervenit aruncarea reciprocă a anatemelor (ridicate abia în 1965 concomitent de către Fericitul Papă Paul al VI-lea și Patriarhul Athenagoras). Trebuie spus că la acel moment Constantinopolul domina zona răsăriteană, fenomenul Bisericilor Ortodoxe autocefale, așa cum le știm azi, devenind prezent începând cu secolul al XIX-lea.
În ultimii 50 de ani întâlnirea patriarhilor de la Constantinopole cu papii de la Roma a devenit o constanta, lucru care nu a fost întotdeauna pe placul Patriarhiei Moscovei, care a refuzat de multe ori să facă același gest, deși a fost puternic încurajată, atât din exterior, cât și din interior. Sfântul Papă Ioan Paul al II-lea a încercat de multe ori să realizeze acest lucru, dar Patriarhul Alexei al II-lea, predecesorul lui Kirill, s-a opus de fiecare dată. S-a vorbit cu insistență, la finele secolului trecut și începutul acestuia, despre posibilitatea materializării unei asemenea întâlniri la Viena, adică în inima continentului care a fost cel mai bun creuzet pentru creștinism, dar același Alexei al II-lea a dărâmat ipoteza dând vina pe ”prozelitismul catolic” înregistrat, în opinia sa, atât în Ucraina, cât și în Rusia, acolo unde același Ioan Paul al II-lea decisese organizarea de dieceze catolice.
Și pe durata pontificatului lui Benedict al XVI-lea, urmașul lui Ioan Paul al II-lea, s-a încercat de mai multe organizarea întâlnirii, dar fără nici un succes. Mai mult, se părea că nici actualul Papă, Francisc, nu va reuși să desfacă lacătul rusesc, deși declarase deschis, încă din noiembrie 2014 că este dispus să se vadă cu Chiril oriunde va dori acesta. ”Tu alegi locul și eu vin”, a precizat Francisc, la întrebarea unui reporter rus pe această temă la întoarcerea din vizita pontificală efectuată la Constantinopole. În ciuda acestei deschideri, Patriarhia Rusă a rămas mută și în ciuda faptului că diplomația vaticaneză încearcă să acrediteze ideea că se lucrează la materializarea întâlnirii de peste doi ani e greu de intuit de ce ea se produce acum și mai ales de ce la Havana, în Cuba, departe de locul de reședință al celor două Biserici. La finele lunii ianuarie 2016 nici un ziarist din lume nu intuia măcar că acest eveniment se va produce foarte curând, întâlnirea fiind mediatizată abia cu o săptămână înaintea consumării ei efective, adică la 5 februarie.
Ce semnificație are Cuba pentru întâlnirea dintre Papa Francisc și Patriarhul Chiril
Desigur, poate fi invocată declarația Papei Francisc, cum că insula Cuba poate fi un loc al întâlnirilor speciale sau că programul încărcat al Patriarhulului Chiril i-a oferit această ”fereastră” de neratat, dar ambele explicații nu rezistă. Pur și simplu, se vor mai construi scenarii pe această temă și multe mistere vor fi dezvăluite în lunile ce vor veni. Cert este că pentru Patriarhia Moscovei e o lovitură de imagine.
Să profiți de declarația Papei și să te întâlnești cu el pe un teritoriu rămas încă geopolitic sub umbrela Moscovei, nu e de ici, de colo. Distanță mare îl va proteja în primul rând pe Chiril și de eventuale dezavuări venite din rândul credincioșilor ruși de rând. Dar dacă clerul rus va reacționa altfel? Vom trăi și vom vedea! În plus, nici mediatizarea întâlnirii nu are încă foarte clare contururile.
De asemenea, întâlnirea se va produce într-un mediu total profan, cei doi lideri religioși neavând programat, în cele două ore cât va dura întrevederea, nic un moment de rugăciune comună. Ceea ce e cam bizar, nu, pentru doi profesioniști ai rugăciunii, nu-i așa?! Nu în cele din urmă întâlnirea se va încheia prin semnarea unei declarații comune.
Cu un oarece caracter politic, chiar dacă se va vorbi despre chestiunea terorismului mondial, ce a căpătat amploare, și despre situația tragică a sutelor de mii de creștini din Siria și din Orient, supuși unui exod aproape fără precedent. Se mai crede și că tema creștinismului contemporan nu va putea lipsi de pe agenda întâlnirii, ca si analiza degradării percepției și observării comandamentelor creștine, ignorate din ce în ce mai mult în Vestul Europei, dar nu numai. Cei doi vor vorbi fiecare în limba sa maternă, adică spaniolă pentru Francisc, respectiv rusă pentru Chiril, existând câte un traducător de fiecare parte.
Ori, cum rămâne cu tenta politică a declarației? Căci dacă Francisc e și șef de stat, fie el și cel mai mic din lume, Chiril nu poate invoca această calitate. Ci doar pretenții deșarte! Dar și colaborarea foarte bună a patriarhilor ruși cu liderii politici ruși la vârf, aflați din nou în plină dispută cu rivalii lor americani, ce nu mai e pentru nimeni un secret.
La rândul său, Francisc va încerca să transmit tuturor că vremea milostivirii divine (Biserica Catolică se află în plin An Jubiliar al Milostivirii) redesenează semnele timpurilor. Iar după această întîlnire, cel dintâi iezuit venit pe scaunul lui Petru tocmai din emisfera australă, ar mai putea bifa și prima vizită a unui Papă în China, țară în care ”timpul pare, la rându-i, că nu mai are răbdare”.
