170 de ani de la nașterea lui Mihai Eminescu. Care au fost marile lui iubiri
În 15 ianuarie se împlinesc 170 de ani de la nașterea lui Mihai Eminescu. Supranumit „Luceafărul poeziei române” sau „poetul nepereche”, Eminescu a fost și a rămas, în mod evident, un reper fundamental al culturii noastre și un simbol etern al „geniului neînțeles”, a cărui moarte timpurie, la doar 39 de ani, l-a catapultat direct în legendă. Dar Eminescu cel viu a iubit și a avut pasiuni ca toți oamenii și nu doar pentru Veronica Micle, cea mai cunoscută dintre amorurile lui. Cu toate acestea, spre finalul vieții, poetul avea să spună că „n-am iubit niciodată”.
Născut acum 170 de ani, pe 15 ianuarie 1850 la Ipoteşti (Botoşani), viitorul Eminescu a fost al şaptelea dintre cei unsprezece copii ai lui Gheorghe şi Raluca Eminovici, o familie înstărită şi cu dare de mână din Moldova. În mod straniu, majoritatea fraţilor şi surorilor lui Eminescu au murit la vârste fragede sau în prima tinereţe, puţini depăşind 40 de ani. Cel mai longeviv a fost Matei, al zecelea născut, care s-a stins în 1929, la vârsta de 73 de ani. Se pare că primul fior al iubirii i-a dat ghes poetului, până la vârsta de 16 ani, adolesecentul de atunci îndrăgostindu- se de o fată, Elena, cu trei ani mai mare decât el. Moartea năprasnică şi timpurie a acesteia îi va inspira lui Eminescu versurile din poezia „Mortua Est”.
Pe la 18 ani, Eminescu se îndrăgosteşte cu patimă şi sub toate aspectele, nu doar platonic, de Eufrosina Popescu, o jună artistă ce cânta în trupa de teatru condusă de M. Pascali, în care şi poetul a lucrat o perioadă. Tânăra femeie, de o tulburătoare frumuseţe, care purta numele de scenă de E. Marcolini, era cu aproape 10 ani mai în vârstă decât viitorul “Luceafăr”, dar n-a respins avansurile acestuia. Până la reîntâlnirea cu Veronica Micle, din 1874, în viaţa lui Eminescu - care se mutase între timp în Berlin, încercând, a doua oară, să-şi ducă la bun sfârşit studiile universitare - a existat, se pare, şi o pasională iubire berlineză. Identitatea acelei iubite nu s-a aflat, dar se ştie că una dintre prietenele lui Eminescu din acea perioadă era Milly, o croitoreasă cu ochi albaştri.
Cleopatra Lecca i-a inspirat poezia „Pe lângă plopii fără soț”
În 1875, chiar îndrăgostit de Veronica Micle, Eminescu se va lăsa cucerit de farmecele cumnatei lui Titu Maiorescu, Mite Kremnitz (1852-1916), căreia îi dedică poezia „Atât de fragedă”. Mite, deşi măritată, a încurajat „curtea” făcută de Eminescu, realizând că acest lucru îi va asigura şi ei gloria postumă. Ultima lui mare iubire cunoscută avea să fie în anii petrecuţi în Bucureşti, între 1877 şi 1883, una surprinzătoare pentru mulţi: Cleopatra Lecca-Poenaru, fiica pictorului Constantin Lecca. Această Cleopatra era „o femeie planturoasă, cu doi copii mari”, divorţată, dar suficient de fermecătoare, se pare, încât să-i stârnească inima lui Eminescu. Pentru ea a scris „Pe lângă plopii fără soţ”, Cleopatra locuind în strada Cometei (azi, Căderea Bastiliei), casa tatălui său fiind pe locul unde avea să se înalțe mai târziu clădirea ASE-ului. Totuşi, cea mai stranie mărturisire avea s-o facă, mai târziu, Eminescu însuşi: „Deşi am fost de multe ori îndrăgostit, să vă spun drept eu n-am iubit niciodată. Eu mă înşelam pe mine însumi luând drept dragoste dorinţa de dragoste, adică dorinţa aceea de a îngenunchea înaintea unei femei frumoase, pe care mi-o zugrăveau imaginaţia şi simţurile”. Poate cea mai bună caracterizare i-a făcut-o Caragiale: „Cu toată inegalitatea temperamentului său, Eminescu avea două coarde întotdeauna egal de întinse: veşnic înamorat şi veşnic având nevoie de bani”. Iubirea fundamentală a vieţii lui Eminescu a fost Veronica Micle (1850-1889), pe care a întâlnit-o prima oară în Viena, în anul 1872, pe când el se afla la prima încercare de a urma cursurile unei facultăţi. Cei doi se vor revedea în 1874, în Iaşi, unde Eminescu a fost numit directorul Bibliotecii Centrale, depunând jurământul în faţa rectorului Universităţii, nimeni altul decât Ştefan Micle, soţul Veronicăi.
Marele poet avea doar 1,65 metri înălțime, fuma și bea multă cafea
Relaţia lor va fi complicată, plină de suişuri şi de coborâşuri, inclusiv, în 1881, de o ceartă teribilă, provocată de aflarea trădării Veronicăi, cu „prietenul Caragiale”. De altfel, Eminescu l-a şi agresat fizic pe IL Caragiale, în timpul petrecerii de Crăciun din acel an care a avut loc în casa lui Maiorescu. Deşi au cochetat chiar cu ideea căsătoriei, Eminescu şi Veronica nu-şi vor găsi liniştea decât după moarte, Micle, născută în acelaşi an cu el, alegând, în august 1889, la nici două luni de la dispariţia acestuia, să se sinucidă cu arsenic la Mănăstirea Văratec. Din mărturiile lăsate de un fost coleg de şcoală, Th. Stefanelli, aflăm că, în copilărie, Eminescu era „mic şi îndesat”, dar şi foarte negricios, având o frică teribilă de stafii.
Mai târziu, alte mărturii ni-l prezintă drept un „tânăr sănătos ca piatra” şi grozav înotător, pentru ca la maturitate să devină un bărbat caracterizat ca fiind mai degrabă scund – aproximativ 1,65 metri înălţime – dar cu o forţă şi o musculatură aparte, precum şi “deosebit de păros”. Şi una dintre iubirile lui, Mite Kremnitz, cumnata lui Titu Maiorescu, îl descria, prin anul 1876, ca fiind “mai mult scund decât înalt, cu un cap ceva cam prea mare pentru statura lui, (…) prea cărnos la faţă, nebărbierit, cu dinţi mari şi galbeni, murdar pe haine şi îmbrăcat fără nici o îngrijire”. Ea mai preciza că Eminescu era total lipsit de maniere, râdea mult, cu lacrimi şi zgomotos, inclusiv la masă. Poetul era un mare consumator de tutun şi de cafea”. Dincolo de poveștile de amor ce l-au însoțit, practic, toată viața, Eminescu rămâne, după cum spunea Petre Țuțea, „românul absolut” și, indiferent de vremuri, de tendințe, de răstălmăciri, poetul care a dat sensul fundamental limbii și liricii române care, după el, n-au mai fost aceleași.
