4 ani de la moartea lui Corneliu Vadim Tudor. Şi-a prevestit sfârşitul în ultima poezie
În 14 septembrie se împlinesc 4 ani de la moartea lui Corneliu Vadim Tudor. Scriitor, politician și publicist, cel supranumit „Tribunul” a fost unul dintre cele mai controversate personaje ale vieții publice din România de după 1990. Stilul naționalist extremist i-a adus, însă, suficienți adepți încât, în anul 2000 să fie la un pas de a deveni președintele țării. A fost răpus de un infarct, în 2015, la nici 66 de ani.
E greu de caracterizat un personaj ca Vadim Tudor (sau Vadim, așa cum generic i se spunea, numele respectiv făcându-l recognoscibil orișicui) de la a cărui moarte se împlinesc 4 ani, în 14 septembrie. Sau, pe de altă parte, e simplu, dacă e să aplicăm șabloane partizane. Fără îndoială, cel care a înființat partidul, dar și revista România Mare, a fost un om al extremelor, alunecând ușor de la patriotism spre naționalism „turbat”, de la ironie spre atac grosolan la persoană, acoperit mai mereu prin alibiul „pamfletului”, de la iubire pentru animale, până la transformarea propriei curți într-o adevărată menajerie de câini, cu peste 30 de patrupede adunate, la un moment dat, în „buricul” unui cartier precum Cotroceniul. Vadim Tudor s-a născut la 28 noiembrie 1949, în București, în Rahova, fiu al unor oameni simplu – tatăl era croitor – dar, în același timp, și adepți ai cultului baptist, tot tatăl fiind și predicator baptist. A urmat cursurile Colegiului Naţional „Sfântul Sava” din Bucureşti, pe care le-a absolvit în 1967. În 1971 a obţinut licenţa la Facultatea de Filosofie a Universităţii din Bucureşti, cu o teză despre sociologia religiei, prima de acest fel în România, după cel de-al Doilea Război Mondial. Din 1972 a lucrat neîntrerupt în mass-media. Între 1978-1979 a beneficiat de bursa premiului internaţional Herder, care fusese acordată magistrului său, scriitorul Eugen Barbu, şi a făcut studii de istorie la Viena.
Activitatea din presă, cea dinainte de 1990, se leagă mai ales de revista „Săptămâna”, condusă de Barbu, o publicație considerată mai târziu ca fiind „vocea Securității”, în care erau criticați, ironizați sau, uneori, chiar amenințați – mai direct sau voalat – cei care îndrăzneau să iasă „din rând” în raport cu directivele PCR sau cu „prețioasele indicații” ale lui Nicolae Ceaușescu, cel puțin în domeniul cultural-artistic, dar nu numai. Adevărate războaie se declanșau mai ales în culise, în lumea orgoliilor și invidiilor artistic-politice. „Săptămâna” a fost, de altfel, modelul urmat de Vadim, după ianuarie 1990 când, tot împreună cu Eugen barbu – altfel, unul dintre marii prozatori români postbelici – a înființat publicația „România Mare”.
Acum 4 ani, Vadim Tudor a fost răpus de un infarct
Câțiva ani mai târziu, Vadim i-a alăturat și revistele „Tricolorul” și „Politica”, unde se păstra același discurs agresiv, dus pânâ la jignirea și târârea prin noroiul cuvintelor ale „inamicilor” politici, ziariștilor etc. Totul, firește, tot sub „umbrela”, mult distorsionată însă de la sensul său inițial, al pamfletului, semnătura purtând și ea marca unui „curajos” pseudonim, „Alcibiade”. Dar Vadim Tudor și-a avut partea lui se success politic, astfel că după înființarea Partidului România Mare a fost ales senator de Bucureşti în Parlamentul României în perioada 1992-2008. Începând cu 1996, a candidat de cinci ori la președinția țării, apogeul popularității sale politice fiind înregistrat la alegerile din anul 2000 când a intrat în turul 2, luptându-se în „finală” cu Ion Iliescu. A reușit, cumva, să genereze o coalizare stranie în favoarea lui Ion Iliescu care a ajuns să fie votat și de dușmani politici declarați – Doina Cornea, de exemplu - doar din teama ca nu cumva naționalistul și xenofobul Vadim să ajungă președinte. A obținut 33,17% din voturi, dar ani de-a rândul a protestat împotriva, spunea el, „fraudei electorale”, fiind convins că, de fapt, câștigase alegerile.
A urmat, ulterior, declinul partidului, chiar dacă, în plan personal, Vadim a fost ales în 2009, în Parlamentul European. Ultima încercare de a deveni președinte al țării a fost în 2014, dar a obținut doar puțin peste 3% dintre voturi. Deja, baza lui electorală se diminuase sau, pur și simplu, dispăruse din cauze naturale, majoritatea susținătorilor săi fiind mai ales persoane de vârsta a treia, de la simpli pensionari, până la foști ofițeri superiori în fosta Securitate ceaușistă. În 2013 a primit o lovitură de grație, fiind debarcat de la conducerea propriului partid de o grupare condusă de fostul amic politic și aliat, Gheorghe Funar. După o luptă în instanță, Vadim a reușit să obțina anularea respectivelor alegeri interne și să redevină președintele partidului despre care, oricum, spunea că „Partidul România Mare sunt eu!”.
Din familie baptistă, a trecut la ortodoxie când s-a căsătorit
Pe de altă parte, Vadim Tudor, a avut și alte „fețe”. A fost iniţiatorul şi finanţatorul programului umanitar săptămânal, „Cina Creştină”, dedicat oamenilor săraci şi în vârstă. A oferit sprijin financiar unui mare număr de biserici, şcoli, muzee, situri arheologice, şi a oferit premii şi donaţii unui important număr de copii şi studenţi. De asemenea, a fost un bine cunoscut iubitor şi protector al animalelor, ducând iubirea față de câini, uneori, până la paroxis, neputând rezista tentației de a aduce în propria curte orice astfel de patruped găsit pe străzi. Pe soţia sa, cea care i-a fost alături aproape 28 de ani, o cheamă Doina. Cei doi s-au căsătorit pe 17 octombrie 1987, iar în ziua nunţii, Vadim Tudor avea 38 de ani. După cum declara într-o emisiune de televiziune, a fost nevoit să împrumute bani pentru nuntă, dar asta și pentru că a ținut morțiș să o facă într-un loc select, accesibil doar privilegiaților, Athenee Palace.
„Atunci am luat 32.000 de lei de la o bună prietenă, Rodica Gamsievici, al cărei soţ se ocupa de fabrica de confecţii de la Scorniceşti. I-am dat înapoi după aceea”, a povestit Vadim Tudor. Acesta a mai spus că nunta a avut loc la unul dintre cele mai luxoase localuri din Capitală, Athenee Palace, iar o parte din costurile petrecerii au fost acoperite şi cu drepturile pe care le-ar fi încasat pe o carte pe care a publicat-o în acea perioadă. Vadim a mai povestit că Eugen Barbu, prieten cu el, s-ar fi opus căsătoriei. „Eugen Barbu nu a fost la nuntă pentru că nu m-a lăsat să mă căsătoresc. Mă voia doar pentru el. Am aşteptat să plece în străinătate şi atunci am băgat formele şi m-am însurat”, mai spunea el în acea emisiune. Tot cu acel prilej, al căsătoriei, Vadim a trecut la ortodoxie, fără a renega credința părinților săi, pe care i-a divinizat. Din căsnicia cu Doina, s-au născut două fete, Lidia și Eugenia. „Ele sunt prinţesele mele, le iubesc foarte mult, cred că le permit orice, dar nu-şi permit ele orice, că sunt bine educate, ele văd ce se întâmplă în casa noastră, la noi nu se blesteamă, nu se drăcuie, nu se afuriseşte, nu se fumează, suntem creştini practicanţi şi toţi cei care l-au cunoscut, la şcolile pe unde au trecut au remarcat foartea buna lor creştere”, declara în aceeași emisiune tv cel supranumit „Tribunul”.
Dotat cu o cultură generală bogată, de care îi plăcea să facă, adesea, „paradă”, Vadim Tudor era, într-adevăr, un orator de talent, cel puțin în comparație cu majoritatea celorlalți oameni politici. Probabil, însă, că domeniul în care, ca valoare, nu a putut atinge culmile dorite, a fost tocmai cel pe care l-ar fi dorit cel mai mult: literatura, mai precis, poezia. Așa se face că deși a publicat nenumărate volume de poezie și de proză, dar, în general, critica de specialitate nu i-a apreciat opera pe măsura pretențiilor sale. Cumva, deși susținea că au fost buni prieteni, Vadim a suferit de „complexul Adrian Păunescu”. Și înainte de 1990 – dar mult mai ascuns după statura mai impozantă artistic și ca influență politică a lui Eugen Barbu – dar și după Revoluție, Vadim a încercat mai mereu să depășească, cel puțin literar, dar și ca popularitate, realizările „bardului de la Bărca”. Politic, probabil, a reușit, date fiind performanțele atinse în multe dintre alegeri cu un partid înființat de el, însă, în plan artistic, abia la moartea lui Adrian Păunescu și, poate, de complezență, a recunoscut superioritatea poeziei acestuia. Paradoxal sau nu, cele mai cunoscute poezii ale sale sunt cele transpuse pe muzică de liderul trupei Savoy, Marian Nistor, „Mulțumesc, iubită mamă” și „Fă-mă, Doamne-o lacrimă”. Ultima, de altfel, se află inscripționată – ca un epitaf – pe piatra de mormânt a lui Vadim.
Și, tot ca un posibil paradox, una dintre cele mai profunde poezii s-a dovedit a fi chiar ultima, „Ultima cafea”, scrisă cu doar o săptămână înainte ca inima să-i fie oprită definitiv de un infarct:"Hai, Moarte, să bem o cafea / Ţi-o fac cu caimac, aromată / Mai leapădă-ţi coasa cea grea / Şi mantia asta ciudată /Te rog să iei loc în fotoliu / Nu mă supără dacă fumezi / După cine eşti, Moarte, în doliu? / De ce tot suspini şi oftezi? / E foarte fierbinte cafeaua / Nu te grăbi, că te frigi / Mai lasă-mi pe cer, încă, steaua / Dacă eu am să mor, ce câştigi? / Ai venit să mă iei în persoană / Prea mare onoare îmi faci / Din toată specia asta umană / Numai pe mine mă placi? / Hai să-ţi ghicesc în cafea / E bine să ştii ce te-aşteaptă / O cumpănă grea vei avea / Dar tu te descurci, eşti deşteaptă.”
