63 de ani de la moartea poetului Nicolae Labiș. Misterul accidentului care i-a curmat viața
Acum 63 de ani, la 22 decembrie 1956, se stingea din viață în circumstanțe încă neelucidate pe deplin, la doar 21 de ani, Nicolae Labiș, cel considerat, la vremea lui, „noul Eminescu”, iar după moartea lui, „buzduganul unei generații”. A rămas în memoria publică mai ales prin poemul tragic „Moartea căprioarei”, dar există mult mai multe poezii pentru care Labiș era privit ca marea speranță a literaturii române. Din păcate, un accident de tramvai asupra căruia planează chiar și azi multă incertitudine, petrecut în noaptea de 9 spre 10 decembrie 1956, l-a rănit grav, apoi, după aproape două săptămâni de chinuri, i-a curmat, prea curând, prea brutal, existența.
Nicolae Labiș s-a născut pe 2 decembrie 1935 în localitatea cu nume ca de basm, Mălini, județul Suceava. A fost fiul învățătorilor Eugen și Ana-Profira. Copilul învață să citească de la elevii mamei sale, la vârsta de 5 ani. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, tatăl pleacă pe front, iar mama, Nicolae și surorile lui, Margareta și Dorina, se refugiază în comuna Mihăești, lângă Câmpulung-Muscel. În mai 1945, familia revine în Moldova și se stabilește la Mălini. Nicolae a urmat Liceul Nicu Gane din Fălticeni între 1947 și 1951, iar în mai 1951 a obținut premiul întâi la Olimpiada națională de limba română care s-a desfășurat la București, moment în care este remarcat de redactorii de la Viața Românească care îi publică poezia "Gazeta de stradă". În ianuarie 1952, adolescentul a fost transferat la Liceul „Mihail Sadoveanu" din Iași, unde va da bacalaureatul, iar pe 15 septembrie 1952, Labiș este adus la Bucureși și urmează cursurile Școlii de Literatură, unde i-a avut profesori pe Mihail Sadoveanu, Tudor Vianu și Camil Petrescu.
Deși era considerat copilul minune al poeziei noului regim, un răsfățat al partidului și al criticilor literari, în februarie 1953, la Școala de Literatură s-au purtat discuții despre presupusele lui abateri de la moralitatea școlii și disciplină. În primăvara anului 1954, în ședința Uniunii Tineretului Muncitor au avut loc de asemenea discuții despre comportamentul său și s-a decis excluderea lui din rândurile organizației comuniste. Pedeapsa nu a fost confirmată de organele superioare, propunerile fiind de fiecare dată refuzate de Mihail Sadoveanu care avea mare încredere în tânărul Nicolae Labiș. După absolvirea Școlii de Literatură a fost angajat redactor la revista Contemporanul, apoi la Gazeta literară, iar din toamna lui 1955 devine student al Facultății de Filologie, însă renunță după doar un semestru. 1955 este anul când apare poezia "Moartea Căprioarei" în Viața Românească.
Anul următor va fi ultimul an al vieții poetului, dar nimeni nu prevedea finalul tragic: participă la o conferință pe țară a tinerilor scriitori, publică două volume, „Puiul de cerb” și „Primele iubiri”, și termină cel de-al treilea volum al său, „Lupta cu inerția”. La plenara secției de poezie a Uniunii Scriitorilor din 29 mai 1956, Mihu Dragomir, șeful Secției de Poezie al revistei Viața Românească, îl acuză pe Labiș de „asimilarea excesivă a unor poeți dintre cele două războaie", cu referire la Ion Barbu și Tudor Arghezi, iar apoi, la primul Congres al Scriitorilor din iunie 1956, a fost învinuit de Mihai Beniuc de „snobism, evazionism, influențe ale ideologiei burgheze, infiltrații liberaliste, slabă pregătire ideologică, lipsă de contact cu realitatea, precum și confuzii cu privire la raportul dintre libertate și îndrumare".
Rănit grav de un tramvai în circumstanțe încă neclare
În noaptea de 9 spre 10 decembrie 1956, la scurt timp după ce împlinise 21 de ani, Nicolae Labiș, care petrecuse câteva ore bune la Casa Capșa și apoi la restaurantul Victoria, a fost victima unui accident de tramvai. Rănit grav, a fost dus mai întâi la spitalele Colțea și Central, care au refuzat să îl primească, apoi a ajuns, spre zorii zilei de 10 decembrie, la Spitalul de Urgență. Ipoteza oficială a accidentului de tramvai este că Labiș, aflat în stare de ebrietate, a alunecat între bordura și platforma stației de tramvai de la Colțea, fiind prins între cele două vagoane ale tramvaiului. În procesul-verbal semnat în ziua de 25 decembrie 1956 de balerina Maria Polevoi, cu care poetul avea întâlnire în acea noapte, aceasta a susținut că ceea ce s-a întâmplat pe refugiul de la Colțea a fost un simplu accident. Un alt martor ocular, pianistul Isac - Grișa Schwartzman (care a emigrat la scurt timp după accident) și vatmanul tramvaiului, Udroiu Marin, au povestit exact aceleași circumstanțe ale accidentului. Dar suspiciunile au planat și încă mai există asupra lui Isac – Grișa Schwartzmann, ca fiind cel care l-a împins pe Labiș între vagoanele tramvaiului, după cum povestește Stela Covaci, soția lui Aurel Covaci, cel mai bun prieten al lui Labiș, în cartea ei „Nopțile de coșmar ale poetului Nicolae Labiș”: „Patru persoane așteaptă să se urce în tramvai, Labiș e al treilea, dar tot mai șovăie. Cel de al patrulea e Grișa. Când se pornește tramvaiul, cel de al patrulea îl împinge pe Nicolae Labiș pe grătarul dintre cele două vagoane. Grișa strigă că cel căzut e beat, în timp ce Mary (balerina Maria Polevoi care îl însoțea pe tânărul poet), declară că îl cunoaște și roagă să fie dus la spital”. Schwartzmann era foarte gelos, se pare, pe apropierea poetului de cea pe care o considera propria lui iubită, Maria Polevoi, așa că un motiv plauzibil al acelui posibil gest criminal există din plin. Nici Polevoi nu va sfârși bine, ea alegând să se sinucidă, 22 de ani mai târziu, la 20 iulie 1978, cu o doză mare de somnifere. A fost bântuită, se pare, toată viața, de sentimentul de vinovăție pentru ce i s-a întâmplat lui Labiș în acea noapte de decembrie din 1956.
Pe patul de noapte a dictat ultima lui poezie
Labiș, la rândul lui, aflat pe patul de spital, le-a povestit apropiaților că era urmărit de Securitate și confirmă varianta împingerii. Mihai Stoian, unul dintre prietenii poetului, a consemnat: „La spital, Labiș mi-a povestit cum s-a consumat accidentul... Îmi aduc aminte că vorbea despre o scurtă vizită la Capșa, apoi însoțit de doi bărbați și o femeie, balerină, coborâseră în pasaj la „Victoria" din Piața Bălcescu a vrut să ia un tramvai, nu spre casă, ci spre casa femeii (nr – Polevoi avea o garsonieră în Calea Călărașilor) a încercat să se urce prin față la clasa a doua, dar cineva l-ar fi îmbrâncit, și, în ultima secundă, s-a prins de grătarul intermediar, dintre vagoane. „Țineam ochii mari deschiși și vedeam cum, din capul meu izbit de caldarâm, ies scântei", îi povestea nefericitul poet lui Stoian. În ciuda eforturilor medicilor de la Spitalul de Urgență, pentru Nicolae Labiș nu s-a putut face nimic din punct de vedere medical. Avea secționată măduva spinării, diagnosticul exact fiind traumatism al coloanei vertebrale și paraplegie. Perfect conștient, Labiș a primit vizita prietenilor și familiei la spital și le-a spus explicit apropiaților, deși era supravegheat la ușa salonului de doi securiști, că nu a fost niciun accident în acea noapte fatidică ci, de fapt, a fost împins sub șinele tramvaiului. În următoarele zile starea poetului s-a înrăutățit, iar pe 22 decembrie 1956, la ora 2 dimineața, dupa trei săptămâni cumplite de chin, a murit. Doctorul Firică, medicul care s-a ocupat de cazul lui, a declarat: „Mi-a revenit trista sarcină să constat, încă de la primul examen, că accidentatul nu avea nici o șansă: măduva era complet secționată. Tot ce puteam face era să-i prelungim viața cu câteva zile”.
Ultima poezie, scrisă de pe patul de spital, transformă tramvaiul, monstrul metalic ce i-a adus sfârșitul, într-o „pasăre cu clonț de rubin”. Cumva, ca în mitul lui Prometeu, o pasăre i-a adus sfârșitul, doar că spre deosebire de eroul mitologic, căruia îi creștea la loc ficatul sfâșiat zilnic de acea pasăre, Labiș a murit de-a binelea lăsând în urmă eterna întrebare ce se naște în asemenea situații: oare ce ar fi ajuns și cum ar fi arătat opera și viața lui, dacă ar fi trăit mai mult? Din păcate sau din fericire - ținând cont de specificul vremurilor respective și de tot mai apriga distanțare a lui Labiș de „idealurile revoluționare” – nu vom ști niciodată. Așa că ne rămâne acest adevărat epitaf scris chiar de poet - supranumit mai târziu de criticul Eugen Simion, „buzduganul unei generații” - în ultimele ore ale vieții sale și pe care I l-a dictat, cu ultimele puteri, bunului prieten Aurel Covaci, poezia „Pasărea cu clonț de rubin”: „Pasărea cu clonţ de rubin / S-a răzbunat, iat-o, s-a răzbunat. / Nu mai pot s-o mângâi. / M-a strivit, / Pasărea cu clonţ de rubin, / Iar mâine / Puii păsării cu clonţ de rubin, / Ciugulind prin ţărână, / Vor găsi poate / Urmele poetului Nicolae Labiş / Care va rămâne o amintire frumoasă...”
