72 de ani de la abdicarea forțată a Regelui Mihai I
Acum 72 de ani, la 30 decembrie 1947, își semna abdicarea, forțat de liderii comuniști, ultimul rege al României, Mihai I, ce rămăsese și ultimul rege din Europa de Est ce mai rezistase după încheierea celui De-al Doilea Război Mondial și tăvălugului sovietic ce-și pusese jugul autoritar peste țările din această zonă a Europei. Abandonată de Marile Puteri occidentale, România intra, în aceeași zi de 30 decembrie, sub zodia Republicii, necunoscută până atunci, ca formă de guvernământ, în istoria țării, cu atât mai puțin cea a unei republici populare comuniste.
1947 a însemnat pentru România despărțirea de o monarhie care, fără a fi perfectă – nimeni și nimic nu ar fi putut fi – asigurase țării de-a lungul celor 91 de ani de domnie ai celor patru regi, o modernizare și dezvoltare ce aduseseră România aproape de nivelul țărilor din Vest. Sub regi se cucerise și independența, se instaurase Regatul, se împliniste visul de secole al românilor, România Mare, ce cuprinsese, pentru prima oară, aproape toate teritoriile locuite majoritar de români și, mai ales, se câștigase o prestanță internațională - inclusiv prin legăturile de familie ale Casei Regale cu alte dinastii și capete încoronate europene. Totul avea să se prăbușească precum un castel de nisip mai ales după trocul diabolic făcut de Churchill și Stalin la Moscova, din 9 octombrie 1944, când împărțirea procentuală a sferelor de influență în țările est-europene și balcanice făcută de cei doi lideri machiavelici ne-a pecetluit soarta, aruncându-ne de partea întunecată a unei Cortine de Fier ce avea să se ridice peste continent pentru aproape jumătate de secol.
Tânărul Rege Mihai, având-o alături pe Regina-mamă Elena, a încercat, după insinuarea puterii comuniste în structura de guvernare și de putere românească prin constituirea guvernului dr. Petru Groza, la 6 martie 1945, să se împotrivească, să întârzie, cât s-a putut și doar prin mijloace constituționale, extinderea totală și definitivă a regimului comunist. Încă spera într-un ajutor de la puterile occidentale, încă spera o negociere măcar mai favorabilă democrației pentru țară. Dar tancurile sovietice, ce vegheau acum până la Berlin, erau deja argumente mai puternice decât orice altă soluție de compromis. Inclusiv pentru vestici, mai interesați să aibă influență în zone pe care le considerau mai importante pentru interesele lor, vezi cazul Greciei și să nu supere prea tare „ursul” sovietic într-un moment în care vestul însuși încerca să își revină după dezastrul economic și uman provocat de teribila conflagrație.
Mihai I a intrat, de exemplu, în grevă regală, refuzând să contrasemneze actele guvernului Groza, între 21 august 1945 și 7 ianuarie1946, timp în care a avut loc și ultima mare demonstrație anticomunistă și promonarhistă, din 8 noiembrie 1945, din Piața Palatului, pe care guvernul comunist a înăbușit-o în sânge, ea soldându-se cu 11 morți, zeci de răniți și, lucru important pentru șantajul ce avea să urmeze în ziua abdicării, aproape o mie de arestați, mai ales studenți. Moscova, conducătoarea de facto a guvernului comunist din România, își pierdea răbdarea cu Mihai I și-i dorea îndepărtarea cât mai rapid. Iar un semn al nerăbdării comuniștilor a fost epurarea, trecerea în rezervă, în septembrie 1947, a nu mai puțin de 37 de generali, un contraamiral, 506 ofițeri superiori și 1.043 de subofițeri din vechea armată regală, după cum se menționează în volumul „Regele, comuniștii și Coroana”, coordonat de Alexandru Muraru și Andrei Muraru.
În noiembrie 1947, Mihai I pleca la nunta viitoarei Regine a Angliei
În noiembrie 1947 a apărut un moment de respiro prilejuit de invitația primită de Familia Regală Română la nunta prințesei Elisabeta (viitoarea Regină Elisabeta a Marii Britanii), cu Philip Mountbatten, duce de Edinburgh. Mihai I și Regina-mamă Elena au plecat spre Londra în 12 noiembrie 1947, plecarea fiind onorată cu multă amabilitate de prezența membrilor guvernului Groza, toți numai zâmbet, „lapte și miere”. E drept, însuși șeful executivului, dr. Petru Groza și-a arătat „prețuirea” pentru momentul protocolar venind îmbrăcat într-un palton negru aruncat peste echipamentul de tenis de câmp. În mână ținea o sacoșă în care era racheta, după cum se afirmă în cartea citată mai sus. Dar comuniștii cei amabili în acea zi sperau, de fapt, ca acela să fie un drum fără întoarcere pentru Rege, contând pe faptul că, sătul de atâtea șicane, acesta să rămână în Occident. Șase săptămâni a durat periplul regal prin Anglia, nunta având loc în 20 noiembrie, apoi Elveția unde, la 6 decembrie, în Lausanne, Regele Mihai și cea de care se îndrăgostise chiar la ceremoniile nunții regale, Ana de Bourbon-Parma, se logodeau neoficial, dar își planificau deja data viitoarei lor căsătorii. În ciuda faptului că în discuțiile avute cu înalți oficiali englezi și americani, Regele a realizat că, de fapt, România nu va primi niciun fel de susținere din partea Occidentului, rămânând la mâna sovieticilor și spre neplăcuta surpriză a liderilor comuniști, pe 21 decembrie, Regele Mihai se întorcea în țară. Întâmpinarea a fost, de astă dată, pe măsura dezamăgirii comuniștilor: prezență redusă, atmosferă posomorâtă, ca de înmormântare și o iritare vizibilă până și în gestul lui Lucrețiu Pătrășcanu – considerat, totuși, intelectualul partidului comunist – de a ignora mâna întinsă de Rege, prefăcându-se că ceva din spate i-a atras atenția chiar în acel moment.
Conform Constituției și statutului Casei Regale, exista obligația formală ca guvernul să aprobe o eventuală căsătorie a Regelui, dar, în mod normal, aceasta ar fi trebuit să fie o formalitate birocratică și atât. Proiectata nuntă a lui Mihai I a devenit, în schimb, pretextul pentru grăbirea forțării abdicării lui. O nuntă regală în România ar fi însemnat ca țatra să devină gazda unei pleiade de oficialități occidentale, de membri de vază ai familiior regale europene, pe scurt, un scenariu de coșmar pentru autoritățile comuniste. Totuși, în discuțiile private, mai ales în cea din 22 decembrie 1947, Petru Groza a lăsat „loc” pentru un posibil acord al guvernului în respectiva chestiune, deși, pe de altă parte, a declarat că „Trebuie să acceptăm posibilitatea că într-o zi România nu va mai avea nevoie de monarhie”. Groza „juca” de fapt, la două capete, încercând să atenueze vigilența regală în privința unei forțări a abdicării. De fapt, acea posibilitate de acord asupra căsătoriei, a fost și pretextul pentru care Petru Groza a solicitat o audiență Regelui, în 30 decembrie, „pentru o discuție privitoare la o chestiune de familie”.
În aceeași zi a abdicării a fost proclamată Republica
Regele, ce plecase deja la Sinaia pentru sărbătorile de iarnă, a fost convins că primul-ministru se referă la problema căsătoriei, fapt pentru care a fost de acord să revină în București. Palatul Elisabeta, ora 12.00. Aici s-au desfășurat deja celebrele scene între Groza și Gheorghiu-Dej (liderul comuniștilor, dar și ministrul Industriilor și Comerțului), pe de o parte, și Regele Mihai cu Regina-mamă Elena, pe de alta. Groza a spus direct că „trebuie să înțelegeți că nu mai e loc pentru un rege în România. Eu sunt în favoarea divorțului” și i-a întins suveranului o hărtie. Era actul de abdicare gata redactat de comuniști, prin persoana lui Grigore Geamănu, fost membru al Partidului Național Țărănesc, „reevaluat” prin intrarea în Frontul Plugarilor, condus chiar de Groza, în 1945.
Sigur că Regele a protestat inițial, dar Groza și Dej i-au arătat pe fereastră militarii din trupele de asalt „Tudor Vladimirescu” ce înlocuiseră gărzile regale obișnuite, blindatele ce înconjuraseră reședința, apoi l-au șantajat cu uciderea celor 1.000 de studenți arestați cu prilejul manifestației din 8 noiembrie 1945. „Vom face mii de arestări până diseară. Va fi vărsare de sînge, poate chiar război civil, dar responsabilitatea vă va aparține. După aceea, nu voi mai răspunde pentru siguranța nimănui – a dumneavoastră (Regina-mamă) sau chiar a Majestății Sale”, a spus Groza, conform declarațiilor făcute de Regele Mihai în memoriile sale, din cartea „Coroana contra secera și ciocanul”, a lui Arthur Gould Lee.
Copleșit de situație, Regele a trebuit să se declare învins. „Nu voi accepta să se verse sânge din cauza mea. Țara trece prin destule suferințe și n-am nici un drept să mai adaug și eu altele”, a spus el, cu moartea în suflet. Apoi, a semnat actul de abdicare fluturat de Groza la început. Cu o tentativă de glumă specifică bădăranilor, Gheorghiu Dej a invitat-o pe Reginei-mamă să-i pipăie unul dintre buzunare unde se simțea forma unui pistol pe care îl adusese cu el. „Nu puteam risca să pățim la fel ca Antonescu”, s-a justificat Dej, deși contextul era cu totul diferit decât în 23 august 1944. Totul a durat două ore. Două ore ce au modificat, însă, dramatic, viitorul țării și a milioane de români. În aceeași zi, spre seară, era convocat Parlamentul – dominat, firește, de comuniști, după măsluirea alegerilor din noiembrie 1946 - și era proclamată Republica Populară Română. Regele și mama s-au întors la Sinaia, unde au avut timp doar 4 zile pentru a-și face bagajele.
La 3 ianuarie 1948, ora 20.30, Regele Mihai I și Regina-mamă Elena plecau din România - din gara Sinaia - spre un exil ce, pentru fostul monarh, avea să dureze aproape 45 de ani. Iar pentru țară urma să înceapă „iarna” comunistă, mai întâi în varianta ei cea mai dură, stalinismul. Drumul firesc al României era deturnat de niște adevărați teroriști politici, cu complicitatea vinovată a cinicului Occident.
