Are 104 ani şi o pensie de 290 de lei
O viaţă ca un roman! Viorica Hogaş s-a născut pe 9 februarie 1915, în comuna suceveană Udeşti şi peste două luni va împlini 104 ani. Femeii i-a murit bărbatul la Cotul Donului, când au trecut tancurile peste el, la foarte scurt timp după nuntă. Şi-a crescut singură fata, a fost refugiată şi a învăţat ce înseamnă foamea.
A fost învăţătoare, la fel ca tatăl ei, dar n-a predat mai mult de cinci ani. „După ce am terminat şcoala, m-am întors acasă şi am ocupat un post de învăţătoare. Pe 3 martie 1937 m-am căsătorit”, povesteşte bătrâna, care este foarte lucidă, în ciuda anilor care îi apasă umerii. Soţul Vioricăi Hogaş a fost, de asemenea, învăţător. Cei doi n-au petrecut foarte mult timp împreună după nuntă, fiindcă bărbatul a fost chemat pe front, ca să lupte în cel de-al Doilea Război Mondial, şi nu s-a mai întors acasă. “În 1940 l-au luat pe front şi în 1941 a căzut. Adică, la patru ani de la nuntă. A căzut la Cotul Donului. Soldaţii înaintau, nu au ştiut că s-a dat ordin de retragere. El era cu plutonul în tranşee, au venit tancurile cu viteză peste ei. Unul singur a scăpat”, povesteşte bătrâna, aproape în şoaptă, pentru adevarul.ro. Îşi aminteşte în detaliu cum a primit vestea că soţul ei a dispărut pe front. Era într-o duminică de toamnă. “Când am ajuns lângă primărie, a apărut în faţa mea factorul şi mi-a întins un plic. L-am înşfăcat repede. Era un plic alb. Avea scris la mijloc: 14 septembrie 1941, Hogaş Ion dispărut. Ştiu că am început a răcni şi nu am mai ştiut nimic ce este cu mine. Învăţătorii m-au dus înapoi acasă şi tare am plâns, i-am luat hainele şi le-am îmbrăţişat. Fetiţa mea, Adriana, nu avea nici doi ani atunci. La mine în casă, toată viaţa mea a fost un plâns”, adaugă ea.
Nu a mai putut să iubească pe altcineva, aşa că şi-a crescut singură fiica. În 1944, Viorica şi Adriana au fost nevoite să se refugieze în sudul ţării şi abia în 1945 s-au întors acasă. “A fost foamete, era secetă. Mergeam şi îi ajutam pe vecini la prăşit şi aveam de mâncat. Nu aveam cu ce să ne îmbrăcăm. Era un cizmar în sat, care ne punea tălpi de lemn la pantofi. Mama ţesea în stative şi ne făcea haine, cămaşă şi bluză. Eu făcem rochii. Fratele meu a mers la liceu cu haine ţesute în stative. Împleteam fuste pentru vecine şi căpătam mâncare. A trecut, încet - încet”, ne-a povestit femeia. Situaţia nu e roz nici acum pentru tanti Viorica. Veniturile ei, pensia de văduvă de război şi cea de urmaş al soţului ei, înseamnă doar 296 de lei. Fiica ei, acum în vârstă de 80 de ani, a mers degeaba la Casa de Pensii Suceava. “Mi-au spus că văduvele de război au un alt regim, nu se încadrează la pensia minimă. Am vorbit şi la Veteranii de Război. Dar unde nu am vorbit? Nu am rezolvat nimic”, oftează Adriana Popovici, fiica văduvei.
