Ceaușescu a ajutat mănăstirile românești de la Athos cu 1 milion de dolari
Că a existat o mare diferența între acțiunile lui Nicolae Ceaușescu din primii ani de după accederea la putere, în martie 1965, imediat după moartea fostului lider, Gh. Gheorghiu-Dej - confirmat la Congresul al IX-lea al PCR din iulie 1965 - și cele din ultimii 10-12 ani, e deja un fapt istoric evident. Conducător al unui stat declarat ateu, Ceaușescu și-a îngropat părinții, totuși, cu sobor de preoți și slujbă ortodoxă, după cum, în 1976, după o vizită în Grecia, a aprobat un ajutor de 1 milion de dolari pentru mănăstirile românești de pe Muntele Athos.
Transformarea lui Nicolae Ceaușescu din liderul relativ tânăr care ajunge la putere într-o Românie ce trecuse prin crunta perioada a stalinismului și părea că vrea și relaxarea „jugului” comunist, paralel cu modernizarea țării, dar și afirmarea independenței României față de URSS, se poate regăsi și în raportarea lui la Biserică și la fenomenul religios, în ansamblu. În 1969 România privea înmărmurită transmisia în direct la Televiziunea Română a unei înmormântări aparte. Liderul comunist, Nicolae Ceaușescu, își îngropa tatăl. Andruță. Și nu oricum, ci cu sobor de preoți și slujbă ortodoxă, așa cum își dorise decedatul. De fapt, documente de arhivă mai recente arată faptul că, până la finalul vieții, Andruță fusese consilier parohial al bisericii din Scornicești. De aceea și lăsase cu limbă de moarte să fie îngropat creștinește. Iar fiul, Nicolae, s-a conformat.
Și-a îngropat ambii părinți cu sobor de preoți și slujbă ortodoxă
La mijlocul anilor 70, Nicolae Ceauşescu a ajutat aşezămintele religioase româneşti aflate pe muntele Athos. Întâmplarea e relatată de scriitorul Ion Brad, ambasador al României în Grecia în acea perioadă, în volumul intitulat “În umbra zeilor”, apărut în 2003 la Editura Viitorul Românesc. Conform scriitorului, aflat în vizită oficială în Grecia, în martie 1976, Ceauşescu a acceptat să primească vizita a trei călugări bătrâni, din cadrul mănăstirilor româneşti aflate pe muntele Athos, toţi trecuţi de vârsta de 70 de ani. “Pe rând, toţi trei i-au prezentat şefului statului român preocupările şi necazurile lor, ţinând să laude – ca să audă şi pereţii Palatului – buna lor colaborare cu fraţii greci, dar şi dorinţa de a primi din România «sânge proaspăt», călugări tineri, să mai salveze ceva din aşezămintele şi valorile spirituale româneşti. (…) I-au dăruit lui Ceauşescu o icoană nouă şi câteva obiecte din lemn, un potir, o cutie plină cu smirnă şi tămâie. (…) Iar acesta le-a promis sprijinul Cultelor din România”, notează Brad. Dar, conform relatărilor lui Camil Roguski, fostul arhitect al lui Ceauşescu, cuprinse în cartea “Adevăruri interzise”, apărută la Editura Kullusys, în 2009, ajutorul a avut și o dimensiune financiară concretă, el materializându-se şi în suma de 1.000.000 de dolari donați mănăstirilor românești de pe Muntele Athos.
Un an mai târziu, în iulie 1977, Nicolae Ceaușescu își îngropa și mama, Alexandrina. De asemenea, fiul a respectat dorința părintelui de a fi îngropat cu preoți și slujbă ortodoxă. Mai ales că, la dorința mamei, o credincioasă ferventă, dar care se deplasa tot mai greu odată cu vârsta - Ceaușescu construise – ce straniu sună azi – o biserică fix pe coama dealului de lângă casa parintească din Scornicești. Iar memoria unor filme fotografice și pelicule a păstrat momentul absolute inedit în care Ceaușescu, deja Președinte al României, nu doar secretar general al PCR, aflat lângă sicriul mamei, se apleacă și pupă mâna unui preot după care își sărută pe frunte mama, al cărui chip era acoperit cu o năframă albă. Dându-și seama că imaginile„nu va da bine” dacă ajunge să fie difuzată, ordonă ștergerea lor. Era deja începutul unui gând întunecat. Doar câțiva ani mai târziu, în teribilii ani 80, o ceață neagră ca un duh rău parcă i s-a pus pe creier, pe judecată și a început propriul „război” cu bisericile, cu religia, cu viețile oamenilor, în sine. Pentru a vedea înălțate construcțiile sale faraonice, a sacrificat așezăminte religioase, medicale, dar și căminele a zeci de mii de oameni. Iar destinul și istoria l-au „răsplătit”, în felul lor, prin sfârșitul, tragic, totuși, din fața unui pluton de execuție, la Târgoviște, în 25 decembrie 1989.
