Iuliu Maniu – românul care a condus Viena pentru două luni. 67 de ani de la moartea marelui patriot și om politic
Acum 67 de ani, la 5 februarie 1953, se stingea din viață într-o celulă sinistră din pușcăria Sighet, unde fusese aruncat și torturat de comuniști marele om politic și luptător pentru drepturile românilor din Imperiul Austro-Ungar, fost prim-ministru și șef al Partidului Național Țărănesc, Iuliu Maniu. Avea 80 de ani, aproape toți fiind puși în slujba neamului românesc. Iar poporul – e drept, în cei mai crunți ani ai stalinismului comunist – l-a „recompensat” pe cel considerat a fi simbolul verticalității și al cinstei în politica noastră, cu o bătrânețe „trasă pe roata” pușcăriei sinistre de la Sighet și, după aceea, cu o groapă comună în Cimitirul Săracilor de lângă Sighet.
Iuliu Maniu s-a născut la 8 ianuarie 1873 în localitatea Bădăcin, comuna Pericei, pe atunci în comitatul Sălaj (în județul Sălaj de astăzi), după fratele său Cassiu (1867-1943), viitor profesor de politologie şi filozofia dreptului la Universitatea din Cluj. Vor mai urma trei surori, Sabina, Cornelia şi Elena, mama singurilor nepoţi ai fruntaşului ardelean: Ionel Pop, Romul Boilă, iar mai aproape de zilele noastre, Ioan şi Matei Boilă.
Familia Maniu era o veche familie nobiliară ardeleană din Sălaj, cel mai cunoscut membru al ei fiind Laurenţiu Man, înnobilat de către împăratul austriac Leopold I, prin diploma din 7 decembrie 1699. Apoi, prin fiul său Ilie şi nepoţii Ioan, Mihail şi Petre, ajungem la Gligor şi Ioan Man, apoi la Teodor Man, bunicul patern al lui Iuliu Maniu, căsătorit cu Ileana, una dintre cele şase surori ale lui Simion Bărnuţiu (1808-1864), figură emblematică a românilor ardeleni, patriarhul intelectualităţii româneşti din Transilvania şi conducătorul politic şi ideologic al revoluţiei de la 1848. Și-a petrecut copilăria la Șimleu Silvaniei și Bădăcin, a urmat școala primară la Blaj, absolvind apoi liceul reformat calvin din Zalău. A efectuat studii universitare la Cluj (Facultatea de Drept – 1891-1896), Budapesta și Viena, unde a devenit doctor în drept în anul 1896. Revenit în Transilvania, s-a stabilit la Blaj, unde și-a început activitatea de avocat al Mitropoliei Blajului și profesor de drept civil la Academia Teologică greco-catolică. Iuliu Maniu și-a început cariera politică în cadrul Partidului Național Român din Transilvania. Debutează, totodată, ca membru, iar apoi președinte al Societății Academice „Petru Maior”, fiind cooptat în 1897, la numai 24 de ani, în comitetul de conducere al PNR. În Monarhia Austro-Ungară, a fost ales în 1906 deputat în Parlamentul din Budapesta, ca deputat de Vințu de Jos, comitatul Alba, activitatea sa parlamentară dezvăluindu-i curajul și intransigența.
A luptat în armata austro-ungară pe frontul din Italia
Conform historia.ro, se va face remarcat încă de la discursul său inaugural, rostit la 21 mai 1906 în faţa unui parlament extrem de ostil şi agresiv, când nu va ezita să critice ferm politica oficială pentru că „încă de la 1867, conduce destinele ţării acesteia spre nefericirea ei şi care nu se poate caracteriza altfel decât cu cuvântul: dominaţiunea exclusivismului de rasă şi de clasă”. Niciodată nu se auzise sub cupola Dietei de la Budapesta un protest atât de energic împotriva conceptului de naţiune maghiară unitară, precum cel rostit de Maniu. Atunci când un deputat maghiar a jignit statul român afirmând că e o ţară balcanică zdrenţuită, Maniu a replicat ferm:„Nu e un stat zdrenţuit, ci sfâşiat”. În iunie 1915 Maniu a fost încorporat în armata austro-ungară și trimis pe frontul italian. În vara lui 1918, Maniu se afla tot pe frontul italian, ca şi comandant de baterie în regimentul 14 artilerie. Înfrângerea Puterilor Centrale, în special a Austro-Ungariei, nu era decât o chestiune de timp. Şi timpul a venit la sfârşitul lunii octombrie 1918, când milenarul imperiu habsburgic se prăbuşea sub loviturile înfrângerilor externe, ale pacifismului ce cuprinsese armatele austro-ungare şi ale mişcărilor de emancipare naţională. Cehia şi Slovacia îşi declarau independenţa, urmate de Polonia şi Ungaria. Pe 11 noiembrie, ultimul împărat habsburg, Carol I, abdică, a doua zi Austria se proclamă republică. În acele momente de derută pentru Austro-Ungaria, Maniu dezertează de pe front şi vine la Arad, unde se afla întrunită conducerea PNR. Primeşte misiunea de a reprezenta interesele externe şi militare ale Transilvaniei, aşa încât pleacă la Viena, capitala muribundului imperiu. Aici el iniţiază energic şi rapid organizarea militarilor români din armata imperială. Maniu reuşeşte până la urmă, prin intermediul prinţului de Lichtenstein, aflat întâmplător pe acolo, să obţină audienţa cerută la ministrul de război austriac. Erijându-se în mod legitim în reprezentantul celor peste 60.000 de soldaţi şi ofiţeri români aflaţi în capitala austriacă, Iuliu Maniu obţine de la ministrul von Straeger-Steiger aprobarea de a i se pune la dispoziţie o întreagă aripă a ministerului de război pentru a putea organiza trupele romaneşti aflate la Viena. Mai mult chiar, având în vedere că în Viena domneau haosul şi anarhia, la cerinţa aceluiaşi ministru de razboi, Maniu se angajează să menţină, cu ajutorul soldaţilor români, ordinea în fosta capitală imperială. Şi astfel, după 200 de ani de împilare habsburgica, pe cazărmile Ferdinand şi Carol va flutura drapelul românesc, simbol al reparaţiei istorice a nedreptăţilor suferite de un neam întreg. Acest fapt este fără îndoială un merit al lui Maniu şi el nu va ezita să considere, spre sfârşitul vieţii, una dintre cele mai mari realizări ale carierei sale felul în care a reuşit sa menţină ordinea în Viena la sfârşitul războiului şi, în acelaşi timp, să constituie o armată românească gata să servească Consiliul Naţional Român de la Arad. „Pe străzile Vienei, în noiembrie 1918, unităţile româneşti reduceau la tăcere urletele canaliei de uliţi, restabilea ordinea cântând «Deşteaptă-te române». Iuliu Maniu înlesnea revanşa lui Avram Iancu şi a unchiului său Simion Bărnuţiu. Niciodata, în cursul vieţii lui politice, Iuliu Maniu nu a mai atins culmea la care s-a înălţat în octombrie şi noiembrie 1918”, scria marele ziarist Pamfil Șeicaru. Astfel, timp de două luni, spre finalul mărețului an 1918, se poate spune că un român, Iuliu Maniu, a condus destinul – fie el și muribund – al vechiului Imperiu, după cum, un an mai târziu, românii vor cuceri și administra Budapesta. Firește că Maniu a participat la Adunarea de la Alba-Iulia, la 1 decembrie 1918, ca delegat din partea cercului electoral Vinţul de Jos, fostul său fief politic din vremea când era deputat în Parlamentul de la Budapesta. În Sala Unirii, precedat de Ştefan Cicio-Pop şi Teodor Mihali, intră Iuliu Maniu. După un moment plin de emoţie de tăcere, reprezentanţii celor două biserici româneşti, ortodoxă şi unită, se ridică în picioare şi dau tonul aplauzelor şi ovaţiilor. Era o spontană şi unanimă recunoaştere a operei realizate de Iuliu Maniu ca şef al revolutiei naţionale. „În acel moment când unanimitatea aclamaţiilor îl designa ca şef al poporului roman de pe teritoriul Ungariei, şi Adunarea din Alba-Iulia vota rezoluţia Unirii cu România, lua sfârşit lupta începută de Inocenţiu Micu. Istoria românilor intra într-o fază nouă”, scria același Pamfil Şeicaru. Maniu este ales în fruntea Consiliului Dirigent din Transilvania, ce urma să conducă treburile provinciei până la deplina unire cu Țara-mamă, România. La scurtă vreme, în urma decesului, la 23 februarie 1919, a lui Gheorghe Pop de Băseşti, Iuliu Maniu a fost ales și preşedinte al Partidului Naţional Român.
S-a opus tuturor dictaturilor: carlistă, antonesciană și comunistă
A urmat, însă, o confruntare poate la fel de grea, pe „câmpul de bătălie” politică al României Mari. Aici, liderul politic incontestabil era Ionel Brătianu, care, conform propriilor spuse, venea și pleca de la guvernare după cum poftea. Iar prima „ciocnire” dintre cei doi mari lideri a venit în momentul în care, în vara lui 1919, Brătianu i-a propus lui Maniu ca PNR să fuzioneze cu Partidul Liberal, așa cum se și așteptau mulți, inclusiv Regele Ferdinand. Maniu refuză, însă. „Privind dinspre Transilvania spre Bucureşti, Maniu constata că, în ciuda unor principii mai mult sau mai puţin identice, ceea ce deosebea formaţiunea lui de partidele istorice din vechiul regat era mentalitatea liderilor... PNR avea conştiinta că întruchipează Occidentul şi democraţia, în raport cu partidele istorice, ce păreau o încarnare a Orientului bizantin”, scrie istoricul Apostol Stan în historia.ro. În plus, Maniu, deşi recunoştea excepţionalele calităţi ale lui Brătianu, era deranjat de autoritarismul cu care acesta îşi conducea partidul şi de faptul că se înconjura de oameni slabi, care se lăsau dominaţi de liderul liberal. Prin urmare, Maniu și-a găsit locul, de-a lungul anilor, mai ales în opoziție, aliindu-se cu Partidul Țărănesc condus de Ion Mihalache, uniune din care a rezultat marele Partid Național Țărănesc. Dincolo de indiscutabilele calități morale, Maniu a avut și câteva – destule – acțiuni ce s-au dovedit eronate, fie din calcule politice greșite ori o intransigență ce nu făcea, totuși, „casă bună” cu „arta compromisului”, așa cum e definită politica ori, am putea spune, chiar naivități politice.
De exemplu, a boicotat serbările încoronării de la Alba Iulia, în octombrie 1922, a Regelui Ferdinand și a Reginei Maria ca Suverani ai României Mari, nu a recunoscut Constituția din 1923, văzută și azi drept cea mai democratică din istoria României de până la 1990, considerându-le drept manifestări ale puterii aproape absolute a lui Brătianu și liberalilor, pe care i-a acuzat chiar de dictatură „pe față”. L-a apreciat pe Prințul Carol, considerându-l inteligent și muncitor, dar, fără a-l cunoaște, totuși, prea bine, a fost de acord cu revenirea acestuia pe Tronul țării, în iunie 1930. A crezut în cuvântul viitorului Carol al II-lea, care îl asigurase pe Maniu că n-o va readuce în țară pe Elena Lupescu, metresa lui și își va îmbunătăți relația cu Principesa Elena, mama lui Mihai I, de care Carol divorțase în 1928. Firește că, odată văzându-și sacii în căruță, Regele Carol al II-lea nu s-a mai sinchisit de promisiunile anterioare făcute liderului țărănist. Apoi, în timpul uneia dintre scurtele perioade în care a deținut șefia guvernului ca prim-ministru, Maniu a trecut cu greu prin scandalul „afacerii Skoda”, declanșat în 1933, ca urmare a dezvăluirilor făcute de presă privitoare la dubioasa afacere a statului român cu Uzinele Skoda din 1929-1920 prin care statul român a achiziționat armament pentru modernizarea armatei române. Acuzațiile de corupție și escrocherie l-au vizat inclusiv pe Maniu care, după modelul urmat și de Ion Iliescu, decenii mai târziu, a rămas „sărac și cinstit”, dar a întors privirea de la matrapazlâcurile făcute de unii demnitari țărăniști și șefi ai armatei. De altfel, ca urmare a scandalului, la 2 aprilie 1933, Maniu a demisionat din funcția de președinte al PNȚ. El a continuat să rămână aureolat cu statutul de lider al opoziției, statut cu care a trecut și prin anii dictaturii carliste și ai celei antonesciene, opunându-se tendințelor autocrate ale amândurora.
A murit în închisoarea de la Sighet, la vărsta de 80 de ani
Pe de altă parte, el a fost unul dintre cei care l-a convins pe Regele Mihai I de necesitatea înfăptuirii actului de la 23 august 1944, de arestare a Mareșalului Ion Antonescu și întoarcere a armelor contra nemților, foștii aliați. S-a opus, de asemenea, numirii guvernului dr. Petru Groza, la 6 martie 1945, instrumentul prin care comuniștii au preluat, practic, puterea în țară. Sigur, având ca argument tancurile și trupele sovietice din țară. În schimb, dacă atât Carol al II-lea, cât și Ion Antonescu mai aveau, oricât de deranjați erau de opoziția eternă a lui Maniu, o doză de respect pentru bătrănul lider țărănist și luptător pentru românism, comuniștii nu au avut nicio apăsare în a-l aresta, întemnița, a-l umili și tortura. În urma înscenării de la Tămădău, când mai mulți lideri țărăniști, crezând că vor putea pleca din țară, au picat în capcana pusă la cale de puterea comunistă, la 11 noiembrie 1947, Iuliu Maniu a fost judecat pentru „înaltă trădare” și condamnat la închisoare pe viață. Avea 74 de ani. Urmau șase ani de martiriu prin temnițele de la Galați, apoi, din 1951, de la Sighet. Acolo a rezistat, în ciuda bătăilor și torturilor ce i se aplicau, până la 80 de ani.
La nici o lună după ce împlinise opt decenii de viață, Iuliu Maniu a închis ochii pentru totdeauna. „Într-o noapte m-au mutat în altă celulă unde se afla un bărbat foarte bătrân şi foarte bolnav. Era Iuliu Maniu sau ceea ce mai rămăsese din el. Era pe jumătate paralizat şi nu se mai putea ridica din pat. Nu-l torturaseră, dar fusese lăsat să moară încetul cu încetul, neacordându-i-se îngrijire medicală şi fiind subnutrit. L-am îngrijit, l-am spălat. L-am hrănit până a închis ochii pentru totdeauna”, rememora, în cartea lui, „Nopți albe, zile negre”, fostul mare ziarist Nicolae Carandino. Trupul i-a fost aruncat într-o groapă comună din Cimitirul Săracilor de la marginea localității Sighet. Oasele marelui om politic și patriot român s-au amestecat, pentru totdeauna, cu pământul patriei la care visase și pentru care se luptase ca nimeni altul. Și, dincolo de greșelile omenești inerente, Iuliu Maniu a devenit simbolul cinstei și verticalității în politica noastră. Așa cum, peste ani, avea să devină și fostul său secretar personal, Corneliu Coposu.
