La 139 de ani de la înființare, BNR te lasă să privești aur de 2 milioane de euro
Cu ocazia împlinirii a 139 de ani de la înființare, Banca Națională a României a organizat, miercuri, 17 aprilie, „Ziua porților deschise”. A fost pentru prima oară cînd marele public a putut vizita anumite spații din Palatul Vechi al BNR, precum fostul cabinet al Guvernatorului BNR, dar și alte expoziții tematice permanente printre care și cea denumită „TezAur”, unde tronau la loc de cinste lingouri și monede din aur în valoare de 2 milioane de euro. Și a putut afla cum a fost păcălit Ceaușescu în privința unei picturi semnate Nicolae Grigorescu.
Când pășești în sediul Palatului Vechi al BNR, cel cu intrarea dinspre strada Lipscani, te întorci cu aproape 130 de ani în urmă. Asta pentru că, deși înființată prin lege la 17 aprilie 1880, Banca Națională a funcționat, în primii ani, în câteva birouri închiriate prin strada Doamnei, stradă dinspre care se află acum intrarea în Palatul Nou al BNR, construit între 1940-1950, practic „spate în spate” cu vechiul sediu. Abia la 1892 a fost cumpărat terenul actual unde s-a înălțat între 1894-1900, pe locul fostului han vestit, Șerban Vodă, sediul în care BNR avea să funcționeze până în 1990.
BNR păstrează 40 de tone din rezerva de aur
„Este pentru prima oară când deschidem anumite spații pentru public”, mi-a spus Dan Suciu, purtătorul de cuvânt al BNR, prezent la întâmpinarea primelor grupuri de vizitatori. „Sălile au fost reamenajate după 2012 exact așa cum arătau cândva”, a adăugat Suciu. Dincolo de impresia copleșitoare pe care mi-o lasă spațiile și arhitectura gândite de arhitecții francezi Albert Galeron și Bernard Cassien - construcția fiind considerată cândva drept cea mai frumoasă din București – mă duc glonț către mica încăpere - protejată de o ușă de seif, dar și de doi jandarmi cu arme la brâu - denumită „TezAur”, unde, sub o cupolă de sticlă se „odihnesc” câteva lingouri și sute de monede din aur de puritate 99,7%.
N-ai zice, dar în fața ta sunt cam 50 de kilograme de aur în valoare de aproape 2 milioane de euro. 50 de kilograme dintre cele 40 de tone pe care BNR le păstrează aici, în tainițile ei. Restul de aproximativ 63 de tone este la Londra, fiind subiect de zâzanie între BNR și guvernul PSD. „E o chestie de nuanță. Noi nu ne împotrivim repatrierii acelui aur, dar suntem împotriva unor paragrafe din legea inițiată de Liviu Dragnea și Șerban Nicolae prin care se schimbă însuși statutul BNR”, îmi explică tot Dan Suciu. Devin milionar din cîteva priviri, apoi mă retrag, decis să mai cheltuiesc ceva timp prin alte încăperi. Ajung în vechiul cabinet al Guvernatorului BNR, apoi în fosta Sală a Consiliului de Administrație.
Ceaușescu a fost păcălit în privința picturii lui Grigorescu din Sala de Consiliu
Dincolo de mobilierul stil Ludovic al XVI-lea, comandat la Paris, de pielea de Cordoba ce îmbracă scaunele, pe unul dintre pereții acesteia se află cea mai mare pictură făcută de Nicolae Grigorescu, „Rodica la secerat”, realizată în 1894. Cred că are peste 3 metri înălțime și 2 lățime, deși cordoanele puse pentru ghidarea vizitatorilor te cam împiedică s-o admiri frontal, în toată splendoarea ei. Pictura, care e în ulei pe pânză, are și o poveste interesantă. Nicolae Ceaușescu a dorit să o ia pentru împodobirea propriului birou. Dar i s-a spus că e o frescă, adică o pictură făcută direct pe perete și ar fi imposibil să fie dărâmat zidul pentru „extragerea” picturii. Oricât de expert se considera în mai toate domeniile, Ceaușescu nu s-a prins de minciuna ce i-a fost servită și a lăsat-o pe mai departe să înfrumusețeze Sala Consiliului.
Cobor în vastul spațiu al fostei Săli de Operațiuni sau „a Ghișeelor”. Imensă cât o sală de bal din palate imperiale. E construită anume cu o acustică „stricată”, tocmai pentru protejarea secretelor bancare. În partea centrală, unde se făceau operațiunile, vocea sună „spart” astfel încât să nu fie lesne de auzit de cei de la marginile sălii ori de la etajul superior. „Vreau cele 2 milioane de euro din sala cu aur”, spun cu voce tare, aflat chiar în mijlocul sălii. Într-adevăr, nimeni nu mă aude. Nici din lateral, nici de sus. Și, se pare, nici... și mai de Sus. Cobor scările de la ieșirea dinspre Lipscani și „sar” în timp, din nou, aproape 130 de ani. În stradă, sunt iar în 2019. În urma mea rămâne un secol și ceva de istorie bancară. Și aurul de 2 milioane de euro pe care deja „au pus ochii” alte grupuri de vizitatori.
