Serial Click! Dudul din Batiștei e cel mai bătrân copac din București
Multă vreme, onoarea de a fi considerat „cel mai bătrân copac din București” i-a aparținut unui platan masiv, ce străjuia Podul Cotroceni, a cărui vărstă era estimată la peste 300 de ani. Unii vorbeau chiar de 500 de ani. Anul trecut, însă, în luna mai, o vijelie l-a pus la pământ, autoritățile fiind nevoite să îl taie. „Urmașul” lui în ale bătrâneții pare să fi rămas „Dudul din Batiștei”, un dud alb din curtea Bisericii Batiștei ce a fost contemporan inclusiv cu domnitorul Constantin Brâncoveanu, acum peste trei secole.
Pe vremuri, Bucureștiul era o așezare mică, dominată mai degrabă de copaci și verdeață, decât de construcții. Extinderea lui tot mai mare a făcut ca „raportul de forțe” să se schimbe. Vorbim, practic, la trecut, de vestiții Codri ai Vlăsiei, iar parcurile ce încă mai rezistă sunt mai mult vestigii ale unor parcuri de odinioară, aspectul de grădină al urmei de odinioară rămânând deja o amintire. Pitiți sau uitați cine știe pe unde, mai sunt arbori ce au prins vremuri mai pline de păduri, crânguri și verdeață. Așa era platanul de pe Podul Cotroceni, a cărui vârstă era estimată la 300, poate chiar 500 de ani. E drept, asta intra cumva în contradicție cu istorisirile ce spuneau că arborele fusese plantat pe vremea lui Vodă Cuza, deci acum 150 de ani, dar nimeni nu va mai ști adevărul, după ce masivul copac a fost tăiat de autorități, primăvara trecută, după ce fusese practic retezat de una dintre vijeliile ce s-au obișnuit să lovească Bucureștiul.
Dudul apare în povești despre Constantin Brâncoveanu
A rămas încă în picioare urmașul lui la titlul de „cel mai bătrân copac din București”. De câte ori nu ați mers, poate, prin spatele Intercontinentalului, pe strada Batiștei? Probabil că mulți știu și biserica ce străjuiește colțul cu strada General David Praporgescu. E cunoscută drept Biserica Batiștei și poartă trei hramuri, dintre care unul - „Adormirea Sfintei Ana” – este unic în București. Acum, să lămurim două lucruri: numele de Batiștei vine, conform celor mai acceptate teorii de la un ocol de vite situat în preajmă, prin secolul 18. Prin spatele actualei biserici trecea pârâul Bucureştioara, care forma câteva bălţi în această zonă, propice activităţii breslelor de măcelari și cojocari. Vitele aduse pentru tăiere erau ţinute în acest ocol – loc bătătorit şi probabil îngrădit. Se crede că prin derivare de la verbul „a bate” s-a numit un astfel de ocol Batişte, cum se întâlneşte şi astăzi în Oltenia, având acelaşi sens, adică „loc bătătorit de vite”. Apoi, prima biserică pe acest loc a fost înălțată pe vremea lui Matei Basarab, domn între 1632 – 1654, dar a fost distrusă. Poate că dudul alb apăruse deja în peisaj, nu știm sigur, dar știm că după domnia lui Constantin Brâncoveanu, martirizat în 1714, a apărut o poveste – „Dudul din Batiștei” – ce poate fi citită de intri în pridvorul bisericii de azi. În ea se istorisește cum Vodă Brâncoveanu, văzând un copil cocoțat printre ramurile deja bogate ale dudului, l-a dojenit și i-a cerut să coboare. “Dudul nostru este voinic! N-o să trăieşti nici tu, Măria-Ta, cât o să trăiască el!”, ar fi răspuns băiețandrul care să fi avut, pe atunci, vârsta de vreo 10 ani.
Vătaful Manciu,copilul din povestea „Dudul din Batiștei”, a fost ctitorul noii biserici, la 1763
Pe copil, spune povestea, îl chema Manciu. A ajuns mai tîrziu vătaf de măcelari și a văzut și cum pe Brâncoveanu l-au înhățat turcii, ca să-l execute la Stambul, deopotrivă cu cei patru coconi domnești, nevrând să renunțe la strămoșească credință, dar și cum biserica a fost refăcută, însă din lemn, pe la 1727, pentru ca doar vreo 10 ani mai târziu să fie mistuită de un incendiu. Și atunci, vătaful Manciu, mai-marele peste breasla măcelarilor, a dorit să ridice el o biserică în același loc, însă din zidărie solidă, poate că și spre amintirea Brâncoveanului și a întâmplării cu dudul. Dud care a fost cu siguranță martor la sfințirea noii biserici, în octombrie 1763. Manciu a murit trei ani mai târziu, fiind îngropat chiar în biserică, la loc de cinste rezervat ctitorilor. Dudul e încă în picioare, încă face dude albe și dulci, dar poartă rănile timpului pe el. O scorbură adâncă i-a fost umplută cu ciment, iar din motive de securitate a fost tăiat parțial. Dar e acolo, încă verde și frunzos, martor tăcut al secolelor, dornic să mai fie parte a vieții Bucureștiului și bucureștenilor.
