Serial Click! Meserii care mor: El e tocilarul care i-a «ascuțit» pe Dem Rădulescu și Stela Popescu
„Tocilar! Tocilar!”. Strigătul umplea adesea străzile oraşului, iar oamenii se zoreau să-l cheme pe „omul cu tocila”, ca să-şi ascută cuţitele sau foarfecile din gospodărie. Dar meşterii profesionişti lucrau în centre specializate, unde, ciudat sau nu, principalele comenzi veneau din partea spitalelor. Acum, există instrumente medicale de unică folosinţă. Şi tot acum, mai există în Capitală doar 4 tocilari profesionişti, după cum spune chiar unul dintre ei, Constantin Alexandrescu.
Atelierul are un aer plăcut, luminos şi aerisit. La 63 de ani şi aproape 48 de ani de meserie, meşterul Constantin Alexandrescu e sigur că tocilăria e, de fapt, un fel de artă. „Lucrezi cu mâna liberă, exact ca un pictor sau sculptor. Asta mi-a plăcut la meseria aceasta”, spune bărbatul care a moştenit pasiunea de la tatăl lui, tot tocilar de profesie. „Am preluat de la el prima prăvălie, pe la Piaţa 1 Mai. Ulterior, m-am mutat pe Smârdan, în Centrul Vechi, care era considerată strada meseriaşilor pe vremuri”.
A urmat traiectoria aproape clasică a meseriaşilor de atunci: după 8 clase, face cei 3 ani de la Şcoala de Meserii, în cadrul uneia dintre cooperativele UCECOM-ului. Calificarea de pe diplomă „sună” chiar preţios: „ascuţitor scule medicale şi obiecte de uz casnic”. Vede că mă mir citind „scule medicale” şi îmi explică: „Principala noastră activitate era, de fapt, ascuţirea instrumentelor medicale, de la bisturie, la foarfeci, la cleşti de tăiat oase, inclusiv seringi şi multe altele. De fapt, erau peste 100 de obiecte medicale ce necesitau periodic ascuţire. Încă nu erau cele de unică folosinţă, ca acum. Erau contracte cam cu toate spitalele din Bucureşti, dar şi cu multe din ţară. Obiectele de uz casnic erau pe planul doi”. Aşa cum era, pare-se, obiceiul, s-a tot mutat cu atelierul, ba în Calea Griviţei, lângă Piaţa Matache – unde a lucrat cu faimosul „nea Rino”, italianul - ba pe Mihai Bravu, până când, din 2013, a ajuns pe străduţa de lângă Calea Moşilor, aproape de Sf. Gheorghe.
Mai are 5-6 clienţi pe zi
Bancul de lucru pare modern şi are trei discuri specializate. În mijloc e piatra de polizor, cea care ascute. În dreapta ei, cum priveşti spre ea, e discul de pâslă pentru lustruit. Iar în stânga e discul metalic pentru ascuţit maşinile de tuns, cele folosite de frizerii. „100 de milioane de lei vechi a costat bancul ăsta de lucru”, îmi spune, apoi îmi face o demonstraţie, pentru că tocmai a intrat un client cu o comandă. „Uite, totul se face din mână liberă, ca artiştii. Ai nevoie de mâini sigure şi ochi ageri. Polizând, iese ceva fin. Uite ce tăiş are acum”. Şi-mi arată un cuţitaş - anost până acum câteva minute - al cărui tăiş scânteiază argintiu acum.
A avut şi nume mari printre clienţi. „E, cum să nu? Venea Dem Rădulescu, venea Stela Popescu, scriitorul Romulus Vulpescu. Aduceau şi ei cuţite, forfecuţe de ascuţit. Dar erau de treabă. Cel puţin Dem Rădulescu zicea glume, bancuri, mai mereu”. Acum mai intră cam 5, poate 6 clienţi pe zi. Mulţi vin de ani de zile, alţii îl descoperă pe domnul Costel abia acum. Dar cu toţii pleacă mulţumiţi, „că nu ne jucăm cu meseria, ca aşa-zişii tocilari de pe la colţuri de stradă ori pieţe. Eu vă spun că mai suntem doar patru. Patru tocilari profesionişti, cu studii şi patalama”. În privinţa ucenicilor, domnul Costel glumeşte cu tristeţe, spunând hâtru: “Când or să vină ucenici, atunci o să avem ucenici!”. Restul devine, treptat, doar o amintire, tot mai subţiată, tot mai fină, ascuţită de „polizorul” implacabil al timpului.
