Serial Click! Meserii care mor: El l-a îmbrăcat pe Maurer
Click! vă propune de astăzi un serial despre meserii şi meseriaşi pe cale de dispariţie în România. Aşa cum este cazul unui adevărat maestru în pielărie şi blănărie, Stelian Gudină, care, la 86 de ani, încă lucrează în atelierul propriu.
Vremurile se schimbă. Ceea ce altădată părea un lucru firesc – să găseşti un meseriaş care să îţi facă o haină de piele sau, mai rar, de blană – astăzi a devenit o raritate. Lucrurile se iau de-a gata din magazine sofisticate, inclusiv din alte ţări, unde românii s-au obişnuit să meargă în vacanţe.Magazinul-atelier se iveşte fix în zona în care vechea Cale a Moşilor respiră mai adânc, fostul Pod al Târgului de Afară, cum se numea iniţial, lărgindu-se un pic, cât să pregătească întâlnirea cu strada Paleologu. Înăuntru, un bărbat în halat alb, aplecat deasupra unei maşini de cusut, trebăluind la o haină de piele. Miroase a ceva specific, dar nu-mi vine în minte a ce anume. „E de la fixativul pe care l-am dat pe o geacă de piele mai devreme, ca să se fixeze culoarea”, aud răspunsul venind din partea bărbatului care îşi ridică privirea. Nu-mi vine să cred când meşterul în pielărie şi blănărie– sau specialist, cum scrie pe cartea de vizită - Stelian Gudină, îmi spune că are 86 de ani.
«Maurer avea nouă costume de vânătoare»
Născut în septembrie 1933, undeva spre Giurgiu, a intrat în branşă acum şapte decenii. „Am început cu croitoria bărbătească. Nu mi-a plăcut agricultura, aşa că am venit în Bucureşti unde bărbatul unei verişoare era croitor. La el, vreme de mai bine de trei ani, mi-am făcut ucenicia”, spune bărbatul căruia nu-i dai vârsta nici dacă ai privi la el prin ceaţă. Nici în armată nu şi-a pierdut dexteritatea, lucrând pentru ofiţerii regimentului unde era. După liberare, în 1956, se angajează la Casa de Modă Bucureşti, viitoarea Casă Venus. Aici are bafta să lucreze sub îndrumarea faimosului meşter Ioan Covalciuc.
”Îi făceam costumele lui Maurer (nr – Ioan Gheorghe Maurer, fost demnitar comunist, prim-ministru al României între 1961-1974). Meşterul Covalciuc îi lua măsurile şi făcea tiparul, eu executam la maşină. Era foarte pretenţios Maurer. Doar costume de vânătoare avea vreo nouă. Dacă îngenunchea ca să tragă după vreun iepure şi se murdărea, mergea imediat la maşină şi îşi schimba pantalonii. Costume normale comanda cam 5-6 pe lună”, îşi aminteşte domnul Gudină.
A fost coleg de podium cu Zina Dumitrescu
A fost şi manechin pentru prezentările periodice de modă ce se făceau în acea vreme. ”Din partea Casei de Modă eu eram singurul bărbat, restul erau artişti, actori. Zina Dumitrescu prezenta pentru moda feminină, fireşte. Dar am fost colegi de podium, cum s-ar spune”, zâmbeşte meşterul unui gând ştiut doar de el. A lucrat costume şi pentru mari cântăreţi de operă: David Ohanesian, Nicolae Herlea şi Dan Iordăchescu. Însă ceva îl nemulţumea. În 1968, face trecerea spre pielărie şi blănărie. „Sincer, voiam să câştig mai mult. Dincolo, la Maurer, primeam 1.300 de lei lunar, aici am ajuns să am şi 10.000 de lei pe lună, ceea ce era o sumă uriaşă pentru acele timpuri”, recunoaşte meşterul. „Începuseră importurile de piele din Mongolia şi Egipt. Milioane de tone. Eram şef de unitate peste 15 oameni şi făceam cam 200 de produse din piele pe lună. La o haină lungă intrau cam 4 metri de piele. Astea pentru producţia de serie, în afară de comenzile speciale, cum erau cele de la Protocolul de Stat. Băieţi simpatici, care, de obicei, „uitau” să mai şi plătească”, mai spune bărbatul.
«Secretul: să-ţi placă ceea ce faci»
„Citeşte” omul din prima clipă în care îi trece pragul prăvăliei. ”Ştiu imediat ce anume ar vrea, dar şi ce i s-ar potrivi”. Spune că există multe secrete ale meseriei, dar cel mai mare „e să îţi placă ceea ce faci”. Acum, însă, doar foarte rar mai face vreo haină de la A la Z. „Îşi iau din magazine, de gata, inclusiv din alte ţări. Dau o groază de bani, dar dacă au eticheta de firmă, li se par grozave. Apoi vin cu ele să le retuşezi”, oftează meşterul-specialist. De aceea, nici nu are vreun ucenic care să-i ducă tradiţia mai departe. ”Se câştigă puţin acum, când se fac mai mult doar reparaţii şi retuşuri. Iar cei tineri întreabă prima oară doar de salariu. Înainte chiar să se priceapă la ceva. Şi pleacă”. După cum trebuie să plec şi eu. În urmă rămâne un bărbat meşter-specialist, care aproape a traversat veacul lucrând în piele şi blănuri. Dar dincolo de el, mirosul de fixativ de culoare aproape dispare. Mai rămâne doar fascinaţia „etichetei de firmă”. Scumpă, dar fără suflet. Ca o lampă a lui Aladin fără Duh în ea...
