Serial Click! Meserii care mor: Gheorghe Minisini repară ceasuri de peste 50 de ani
Printre meseriile pe cale de dispariţie în România este şi cea de ceasornicar. Nu e vorba despre cei care ne mai schimbă bateria de la ceasurile de azi ori câte-o curea, din când în când. Ci de cei care, asemenea unui Tezeu, intră în „labirintul” mecanismelor complicate ale unui ceas mecanic. Un asemenea meşter-ceasornicar este Gheorghe Minisini. Sau domnul Nino, cum e cunoscut de zeci de ani.
La doi paşi de Piaţa Amzei, Gheorghe Minisini, domnul Nino, „operează” de peste o jumătate de secol mecanismele unui ceas. S-a născut în 1947, în Bucureşti, cu un bunic italian în familie, lucru ce l-a scutit mai târziu de intrarea în Partidul Comunist. Dar nu l-a scutit de o copilărie dificilă, tatăl murind când domnul Nino era doar un bebeluş. „M-au fascinat încă de mic electronica, mecanismele de tot felul şi, în general, lucrurile migăloase. Plus că aveam îndemânare”, spune meşterul.
Dar cum sărăcia era mare, după primele 7 clase, a intrat la Şcoala de Meserii din cadrul UCECOM-ului. În paralel cu şcoala „s-a băgat” ucenic la un meşter ceasornicar de pe Calea Griviţei. A trecut prin toate tipurile de ceasuri, de la cele de masă – cel mai simplu de reparat – până la cele de buzunar, încă des întâlnite acum 40-50 de ani, şi de la cele de mână până chiar la pendule.
Îşi aduce aminte de ceasuri de lux, precum cele elveţiene, Cornavin, Dogma sau Telus, şi crede că cel mai scump ce i-a trecut prin mână a fost un Patek-Philippe, cu carcasă de aur şi pietre preţioase. ”Dar cele ruseşti erau pâinea noastră, râde domnul Nino. Pobeda, Racheta, Poljot, cine-şi mai aminteşte de ele, ştie ce zic. Alea erau purtate de majoritatea românilor, dar se şi stricau mai des. Aşa că nu duceam lipsă de clienţi. Acum foarte rar mai ai parte de ceasuri adevărate, de o reparaţie profesionistă”, continuă el. E în locul de acum încă din 1968.
„Centrul 13 de reparaţii ceasornicărie. Aşa se numea pe atunci şi tot Centrul 13 e şi acum. Doar că înainte erau 8 lucrători şi 2 responsabili. Acum am rămas doar eu şi un coleg cu care îmi împart programul de lucru”.
Poziţia de aici, de lângă Piaţa Amzei, l-a adus în contact cu oameni celebri, mai ales actori. „Oho, câţi veneau! Îmi amintesc de Colea Răutu, de – cum îi zice, ăla de l-a jucat pe Bachus, aşa, Ştefan Mihăilescu-Brăila, Dan Tufaru, Florian Pittiş şi încă or mai fi. Răutu şi Brăila, în special, erau haioşi, pontoşi, zâmbitori, puşi mereu pe glume. Colea Răutu avea un Doxa elveţian, dar tot aducea şi un ceas de masă Rukla. Brăila, în schimb, ne zicea mereu bancuri”, spune domnul Nino în timp ce râde ca atunci.
Afară lumea trece grăbită, cu aerul că nu e destul timp pentru ce ar vrea să facă. Aici, dincolo de geamurile atelierului, timpul parcă a stat pe loc. Domnul Nino, cel cu ceasurile, este, de jumătate de secol, „stăpânul” lui.
