Febra musculară – teorie și practică

“Abia m-am putut ridica din pat azi- dimineață…”, “Nu îmi pot ridica brațele…”, “Ieri nu am putut umbla deloc…”, “ Mă doare tot spatele…” sunt afirmații pe care fiecare dintre noi le-am făcut în urma unui efort fizic solicitant la un moment dat. Cu toții ne-am poticnit din cauza musculaturii dureroase în ziua următoare unui efort fizic, fie că a fost vorba de o excursie la munte, ședința la sala de gimnastică sau un meci de fotbal cu prietenii.

Ți se taie respirația și te simți copleșit când apare febra musculară? Sau poate e doar modul meu specific de a privi situația…Vom vedea în rândurile care urmează substratul modificărilor care generează febra musculară.

Febra musculară descrie un fenomen de durere musculară resimțită la 24-72 de ore după efort, mai ales în cazul practicării unui nou program de exerciții, după o schimbare a sportului practicat sau după o creștere a duratei și intensității antrenamentelor. Febra musculară se caracterizează prin sensibilitate musculară, scăderea forței și, în consecință, afectarea mișcării. Această durere este un răspuns normal, la un efort neobișnuit și este o parte a procesului de adaptare, ce duce la o mai mare rezistență și forță pe măsură ce mușchii se refac și revin la conformația normală. Durerea atinge de obicei cel mai mare nivel în primele două zile după efort și dispare treptat. În formele cele mai severe, durerea apare la 12 ore după terminarea efortului și se poate menține până la 7 zile.

În corpul nostru există trei tipuri de mușchi: mușchiul cardiac, mușchii netezi (de la nivelul vaselor de sânge ) și mușchii scheletici sau striați , atașați oaselor. Febra musculară afectează doar mușchii scheletici.

Febra musculară apare după ce exercițiul fizic s-a terminat. Acest lucru o diferențiază de durerea acută din entorse de exemplu, care apare brusc în timpul desfășurării activității, putând fi însoțită de tumefiere sau echimoze ( vânătăi ).

Pentru a afla și mai multe detalii accesati http://www.vaxicumsport.ro/

Glicogenul este un polizaharid format din mai multe molecule de glucoză, ca un fel de amidon animal. Când mușchii au nevoie de glucoză pentru a funcționa, glicogenul se desface în molecule mai mici de glucoză. Glucoza este transformată cu ajutorul oxigenului adus de celulele roșii din sânge în apă, dioxid de carbon și energie, necesară mușchilor pentru a se contracta. Aceasta este respirația aeroba.

Când organismul nu mai are la dispoziție glucoză sau glicogen, mușchii nu- și mai pot îndeplini funcțiile. Uneori, după o activitate musculară prelungită, lipsa de glicogen se asociază cu oboseala plăcii neuromusculare, locul unde impulsul electric transmis de nerv ajunge la mușchi. În acest caz, eficiența contracției musculare scade foarte mult.

În anumite condiții, aportul de oxigen nu este suficient pentru transformările intense ale glucozei. În acest caz, mușchiul este obligat să apeleze la un al doilea tip de respirație, și anume cel anaerob, care are loc în absența oxigenului. Acest lucru demnstreaza că toate organismele care utilizează oxigenul în respirație au fost cândva anaerobe, precum majoritatea bacteriilor. În acest caz, produșii care se formează sunt acid lactic, dioxid de carbon și energie, dar în cantitate mai mică decât în cazul respirației aerobe. Pe lângă faptul că această respirație este mai puțin eficientă , ea duce și la acumularea acidului lactic.

Când acidul lactic este produs, acesta se descompune în ionul lactat și ionul de hidrogen. Ionul de hidrogen este factorul negativ, acidul din structura acidului lactic care interferează cu semnalele electrice din nervi și țesutul muscular. El este responsabil de senzația de arsură resimțită în timpul efortului.

Un efect secundar al cantității crescute de lactat este creșterea acidității la nivelul celulelor musculare. Importantă este depășirea nivelului prag, când rata de intrare a acidului lactic în sânge depășește capacitatea organismului de a o îndepărta sau controla în mod eficient, moment în care ionii de hidrogen determină scăderea pH-ului muscular, afectând astfel contracția musculară și abilitatea de a funcționa eficient.

Randamentul transformării glucozei în energie scade mult în prezența acestui mediu acid. Aruncând o privire superficială, pare neproductiv ca un mușchi în activitate să producă ceva care îi scade capacitatea de lucru. În realitate, acesta este un mecanism natural de apărare a organismului; previne apariția leziunilor musculare în timpul efortului intens prin încetinirea sistemelor cheie implicate în menținerea contracției musculare. Odată cu reducerea efortului, organismul începe să - și revină , oxigenul devine disponibil și lactatul este transformat în piruvat, permițând continuarea metabolismului aerob și furnizarea de energie organismului pentru a se reface în urmă efortului solicitant.

De ani de zile ne-am obișnuit să privim acidul lactic ca pe un dușman, un produs nefolositor responsabil de apariția febrei musculare. Datorită cercetărilor actuale din domeniul biochimiei nutriționale și fiziologiei efortului, și -a făcut loc o nouă perspectiva asupra acidului lactic. Acesta este de fapt un prieten, cu un rol important în modul în care organismul generează energie.

Acidul lactic stimulează producția de glucoză și glicogen la nivel hepatic, ajută la utilizarea mai eficientă a carbohidraților și reprezintă o sursă rapidă de energie, preferată de inimă și de mușchi . În condiții anaerobe, lactatul devine principala sursă de energie pentru creier.

Acidul lactic joacă un rol foarte important în mecanismele de adaptare la stress, și atunci când este corect gestionat, se numără printre cei mai importanți factori implicați în obținerea unor bune rezultate de către atleți în perioadele intense de pregătire. Cercetările efectuate pe șobolani în timp ce înotau cu mare intensitate, au arătat că lactatul are un efect stimulator asupra eliberării de testosteron. Lactatul poate stimula și descărcarea hormonulului de creștere la nivelul glandei pituitare. Este un lucru foarte bun, pentru că secreția ambilor hormoni scade pe măsură ce înaintăm în vârstă. Nu se știe cu siguranță dacă lactatul în sine sau exercițiile anaerobe intense (cu creșterea concentrației de lactat) cauzează eliberarea hormonului de creștere, dar cu siguranță există o corelație între ele.

Teoria populară, conform căreia acidul lactic acumulat în mușchi după un efort solicitant este responsabil de apariția febrei musculare, este în prezent respinsă. Cercetătorii au examinat nivelul lactatului imediat după efort și nu au găsit o corelație între nivelul acestuia și febra musculară resimțită câteva zile mai târziu. Acidul lactic format este îndepărtat complet de la nivel muscular în 30 – 60 de minute după terminarea efortului. 

Cauza febrei musculare este ruptura microscopică de la nivelul fibrelor musculare. Gradul durerii este influențat de durata și intensitatea exercițiilor, dar și de tipul acestora. Există mai multe teorii acceptate în prezent:

1. O teorie susține că fibrele musculare inflamate și tumefiate stimulează receptorii pentru durere și determină creierul să recepționeze durerea.

2. O altă teorie susține că celulele inflamatorii, fagocitele, care vin să înlăture țesutul distrus, produc leziuni și mai mari, care generează apariția durerii.

3. O a treia teorie pornește de la premisa că radicalii liberi (molecule foarte reactive și dăunătoare în organism ), produși de celulele inflamatorii, accentuează leziunile deja existente, cauzând durere.