Dragă Adrian Păunescu,
Te ştiam exagerat, te credeam ipohondru. Îmi aduc aminte de vremurile când lucram cu tine, la Flacăra, dacă aflai de la doctori - şi aflai tu! - că este o epidemine de gripă, nu mai dădeai mâna de salut cu nimeni; sau dacă dădeai din reflex, din greşeală, scoteai din sertar o sticluţă cu spirt şi te spălai imediat pe mâini.
Totdeauna am crezut că la tine, un ins ludic, vesel, plin de umor, şugubăţ, cu un simţ fabulos al glumei, al spiritului superior, frica asta de boală, deh,... hai s-o spun direct: moarte, era un moft, o fiţă, nu un mod de a fi mai altfel decât alţii. Iartă-mă, că am crezut asta!
Căci şi eu am înţeles târziu că nu e de glumă, nenorocita asta e adevărată, într-o bună zi chiar vine. Nu iartă. Te ia. Ne ia. Cu ea nu mai poţi nici să glumeşti, să-i spui glume, s-o cucereşti, să-i reciţi din versurile tale geniale.
Te ia şi gata, nesimţita! De câte ori ai mai spus că nu te simţi bine am crezut că exagerezi. Ba, chiar îi spuneam asta, săptămâna trecută, la Cluj, fiului tău Andrei. Căci, spre deosebire de alte dăţi, se vedea se stră-vedea pe tine că eşti realmente bolnav.
Şi, iată-te în spital, în pericol. Nu, nu se poate! Mor alţii, Adrian, au murit clasicii literaturii, au murit eroii neamului, nu se poate! E chiar adevărat că şi noi trebuie să murim?! Până mai ieri, şi pentru mine moartea era o chestie care li se întâmpla altora.
Nu, aşa ceva nu! Şi, totuşi, curva aia, perversa aia cu coasa ei, insistă, nu se lasă convinsă. Rezistă, prietene! Nu te lăsa! Nu-mi vine să cred asta: că şi tu, colosul meu de prieten, „nebunul cu ochii albaştri, hipnotici, şi nume de împărat" cum te numeam cândva în taină, trebuie să mori.
Nu te lăsa Adrian, mai ai multe de făcut! Ţi-o spune un om, un coleg, un prieten care te-a iubit, apoi te-a urât, şi apoi, iar...s-a reapropiat de tine, ajungând la înţelepciunea zisei lui Zaharia Stancu: suntem prea bătrâni, nu mai e timp de împăcare. Rezistă prietene, ce să-ţi mai spun?!
Moartea nu pote fi păcălită. Dar amânată, da!
George Stanca
