Copii trimiși la capătul lumii pentru o bucată de pâine. Metoda dură prin care un mare imperiu a scăpat de populația săracă
În secolele XVIII–XIX, Marea Britanie a pus în aplicare una dintre cele mai dure politici sociale din istoria sa: deportarea în masă a săracilor și condamnaților într-o colonie penală aflată la mii de kilometri distanță, în Australia. Printre cei trimiși „la capătul lumii” s-au aflat femei, bătrâni și chiar copii de numai opt ani.
Potrivit istoricului Neil Tonge, citat de BBC, această măsură nu a fost una întâmplătoare. Elita britanică se temea că sărăcia extremă, răspândită în toate straturile societății, ar putea „copleși” clasa înstărită. Soluția găsită de guvern a fost simplă și nemiloasă: eliminarea fizică a celor considerați indezirabili.
„Cele mai multe infracțiuni erau furturi de alimente”, explică Tonge. Oamenii furau pentru a supraviețui, însă legea era necruțătoare. Dacă valoarea bunurilor depășea un șiling – echivalentul a aproximativ 5 pence astăzi – pedeapsa putea fi deportarea.
Prizonierii erau îngrămădiți pe nave vechi, scoase din uz, ancorate pe râul Medway, unde așteptau luni întregi plecarea spre necunoscut. Unii primeau chiar o „alegere” sinistră: exil în Australia sau spânzurătoarea. Există un caz documentat în care condamnatul a ales moartea.
First Fleet și drumul de opt luni spre necunoscut
Între 1788 și 1868, peste 162.000 de condamnați britanici și irlandezi au fost transportați, potrivit National Museum of Australia. Totul a început cu First Fleet, un convoi de 11 nave care a plecat din Portsmouth spre Botany Bay, având la bord peste 700 de condamnați.
Călătoria a durat opt luni și a fost extrem de periculoasă. Cei care au supraviețuit au pus bazele primei colonii penale la Sydney Cove. Inițial, Marea Britanie își trimitea condamnații în America de Nord, dar după Războiul de Independență al SUA (1775–1783), această opțiune a dispărut, iar Australia a devenit noua destinație.
Deportările au avut consecințe devastatoare și pentru populațiile locale. „Conflictul dintre populațiile Primelor Națiuni și populația albă a fost îngrozitor”, spune Neil Tonge. În Tasmania, o mare parte a populației indigene a fost vânată și ucisă.
De la condamnat la fondator de bancă
Nu toți cei trimiși în exil au pierit. Unii au reușit să se adapteze și chiar să prospere. Un exemplu este D'Arcy Wentworth, membru al micii nobilimi, acuzat de jefuirea diligențelor. Deși a fost achitat, s-a îmbarcat voluntar în Second Fleet, în 1790.
În Australia, Wentworth a devenit chirurg, superintendent al poliției și unul dintre fondatorii Bank of New South Wales. „Mulți dintre condamnați au ajuns să prospere, dar doar cei extrem de întreprinzători au reușit să supraviețuiască într-un sistem atât de dur”, subliniază istoricul.
Deportarea condamnaților a continuat până în 1868. Pentru zeci de mii de oameni, inclusiv copii, sărăcia nu a însemnat ajutor sau reformă, ci o călătorie fără întoarcere spre un continent necunoscut. O pagină dură de istorie, care arată până unde poate merge un stat atunci când frica de sărăcie devine politică oficială.
