Originea cuvântului „struțocămilă”. Cine era domnitorul care a primit această poreclă
Deși nu este acceptat oficial în niciun dicționar al limbii române, cuvântul „struțocămilă” a intrat de mult în vocabularul cotidian, fiind utilizat frecvent, mai ales în contexte ironice. Jurnaliștii, politicienii și chiar oamenii de rând îl folosesc pentru a descrie combinații absurde, artificiale sau lipsite de coerență, un fel de amestec de lucruri incompatibile, care nu au logică împreună.
Expresia este adesea folosită pentru a semnala improvizații lipsite de sens. Spre exemplu, dacă unei căruțe i se montează un volan, iar calul este manevrat cu pârghii complicate, mulți români vor spune, zâmbind amar, că s-a născut o „struțocămilă”.
În mass-media, expresia este cel mai des întâlnită în spațiul politic, acolo unde alianțele contra naturii sunt frecvente. Un exemplu relevant este titlul unei știri: „Noua struțocămilă a lui Băsescu”, în care jurnalistul ironiza alianța dintre PMP, un partid care se revendică de dreapta, și UNPR, cu orientare de centru-stânga. O uniune cel puțin contradictorie.
Rădăcini vechi: Struțocămila din Moldova lui Cantemir
Chiar dacă pare o invenție recentă, cuvântul „struțocămilă” are o istorie de peste 300 de ani. Primul care l-a folosit a fost cărturarul Dimitrie Cantemir, în celebrul său roman alegoric „Istoria ieroglifică”, considerată de mulți prima operă literară în proză a literaturii române.
În carte, Cantemir construiește o lume simbolică, în care personajele sunt reprezentate prin animale, păsări și pești. „Struțocămila” era un boier cu aspirații la tronul Moldovei, nimeni altul decât Mihai Racoviță. Domn atât în Moldova, cât și în Țara Românească, Racoviță era, cum l-a caracterizat Cantemir, „nici moldovean, nici muntean”, adică „nici struț, nici cămilă”. Astfel, i-a oferit acest nume bizar, care îmbină două făpturi diferite într-o creatură imposibilă.
Lingvista Rodica Zafiu explică într-un articol din „România literară” că originea cuvântului poate fi urmărită până la denumirea științifică a struțului, termen folosit încă din latina medievală.
„Denumirea ştiinţifică latină, preluată din greceşte, a struţului este chiar Struthio camelus. Ea circula deja în latina medievală. S-a arătat de altfel că în Istoria sa Cantemir dezvoltă o figură etimologică, pornind de la nume pentru a reinterpreta realitatea. Numele compus este interpretat ca dovadă a unei realităţi hibride: Struţocămila e «himera jiganiilor, irmafroditul pasirilor», «pasirea dobitocită şi vita păsărită», identificată cu Mihai Racoviţă, moldo-muntean din raţiuni politice”, relatează historia.ro.
O metaforă despre putere și compromis
În „Istoria ieroglifică”, Cantemir maschează criticile politice în spatele acestei faune simbolice. Evenimentele din Moldova și Țara Românească sunt redate prin intermediul unor personaje-animal, pentru a evita cenzura vremii. Struțocămila (Mihai Racoviță) apare alături de alte figuri importante ale epocii: Corbul (Constantin Brâncoveanu), Șoimul (Toma Cantacuzino), Filul (Antioh Cantemir), iar autorul însuși se reprezintă sub chipul Inorogului.
Autorul a ales să pună evenimentele vremii pe seama păsărilor, localizate în Moldova, a animalelor, figuri care vin din Ţara Românească şi a peştilor, aceştia reprezentând Imperiul Otoman, dorind astfel să evite o eventuală cenzură manifestată şi în acea vreme.
Fragment din „Istoria ieroglifică”
„Ca aceasta minune între voi, o, jiganiilor şi pasirilor, ieste cămila nepăsărită şi pasirea necămilită, căriia unii, alcătuindu-i numele, Struţocamilă îi dzic. Aceasta precum hirişă Cămilă să nu fie penele o vădesc, şi iarăşi hirişă pasire să nu fie nezburarea în aer o pâreşte şi vântul, carile nu o poate ridica. Că precum tuturor ştiut ieste că toată hotărârea pasirii ieste a fi dihanie cu pene, zburătoare şi oătoare. Deci dihaniia ieste neamul, iară zburătoare deosăbirea, care deosăbire aşeşi de tot de la Struţocamilă lipseşte”.
